剣道形朝稽古

Posted: September 2, 2017 in 日本語
Tags: ,

日本から戻ってきた、今日は友達位と一緒に、公園で6時50分から8時20分まで第一回朝稽古の剣道形を演った。
公園武士だろう?本当に面白い経験だった!

the content of this blog do not replace the dojo training.
complete or partial reproduction of the information and images, without the written permission of the author is prohibited and is punishable under law.

Advertisements

Pe baza cercetarilor efectuate in Japonia in ultimii ani am reusit sa identific o serie de elemente care din punctul meu de vedere contribuie intr-un mod esential la obtinerea unor rezultate cel putin optime in 剣道 [Kendo].

Evident ca numarul aspectelor creste pe masura ce practicantul evolueaza si descopera noi sensuri ale artei, insa in absenta celor enumerate cu greu se poate imagina modul in care s-ar putea discuta despre un 剣道 [Kendo] eficient.

好奇心 [kokishin] – prezenta curiozitatii generatoare de cunoastere;
親方 [oyakata] – existenta unui profesor bun;
強い相手 [tsuyoiaite] – antrenamentul sa aiba loc in cadrul unui grup mult mai bun decat nivelul propriu;
律動 [ritsudo] – ritmicitatea antrenamentelor;
才能 [saino] – talentul / inzestrarea naturala catre disciplinele martiale;
研究能力 [kenkyunoryoku] – capacitatea de a studia singur;
理解 [rikai] – capacitatea de a face conexiuni intre informatiile primite de la profesor si cele obtinute independent de grupul de studiu;
戦略 [senryaku] – capacitatea de a elabora o strategie aplicabila in timpul luptei;
稽古訪問 [keikohomon] – vizitele de studiu/antrenament facute altor cluburi;
大会 [taikai] – participarea la competitii in vederea testarii cunostintelor dobandite;
審査 [shinsa] – participarea la examene in urma carora se pot obtine certificari venite din partea specialistilor cu privire la etapele depasite prin invatare si exercitiu;
道具 [dogu] – existenta unui echipament ce o calitate optima;
場所 [basho] – accesul la un spatiu de antrenament dedicat.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Caligrafia de mai sus reprezinta principiul de baza al tuturor tehnicilor de sabie pe care le-am invatat in Japonia si in acelasi timp reprezinta fundamentul acestui grup de studiu.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

 

Image  —  Posted: August 21, 2017 in Romana
Tags: , , , , , , , ,

In functie de nivelul fiecarui practicant, exista seturi diferite de 目的 [obiective] care se pot atinge prin 武術の稽古 [antrenamentul martial].

Insa, dincolo de asta, in majoritatea cazurilor, exista cateva aspecte fundamentale specifice modului in care trebuie abordat un  正しい剣道 [Kendo corect].

Primul dintre acestea este [rei].

[rei] in limba japoneza inseamna in aceeasi masura “maniere/eticheta” cat si “salut ceremonios”, insa modul in care trebuie executat se apropie oarecum de semnificatia temenului 感謝 [kansha/apreciere]. Din acest motiv trebuie exprimat cu sinceritate.

In acest sens, gestul salutului nu este simpla miscare sau flux mecanic, ci “dialog recunoscator” prin care comunici cu cel din fata ta.

Cultura asiatica fiind puternic influentata de valorile filosofiei 儒道 [Confucianiste], este din foarte multe puncte de vedere tributara cultului stramosilor si pe cale de consecinta valorilor fundamentale ale familiei.

Acest lucru in Japonia, de-a lungul secolelor, s-a suprapus cu ideile religiei 神道 [Shinto] si cu cele 仏教 [Buddhiste].

Drept urmare, in toata sfera artelor martiale traditionale patronate de 神道 [Shinto], 正面に礼 [Shomennirei] indrepatat catre 神棚 [Kamidana/zona altarului] unde salasluieste お神様 [Zeitatea] care vegheaza asupra sigurantei 道場 [Dojo-ului], este cea mai importanta forma de salut cu care incepe si cu care se termina 稽古 [keiko/practica].

Urmatorul salut este adresat profesorului prin 先生に礼 [senseinirei] cu scopul de a exprima gratitudinea fata de amabilitatea acestuia de a transmite cunostintele sale elevilor.

Sensul cu care se executa acest salut este apropiat de cel al conceptului de お願いします[onegaishimasu], termen extrem de greu de tradus in limba romana fara a ii altera semnificatia, notiune care insa implica atat rugamintea de a primi invatatura cat si recunoasterea autoritatii profesorului.

Ultimul salut, お互いに礼 [otagainirei] este adresat colegilor.

Si in acest caz trebuie avut in minte sentimentul de お願いします[onegaishimasu], numai ca de aceasta data sensul expresiei cuprinde rugamintea de a exersa impreuna.

Cineva care intelege cu adevarat si isi aproprie semnificatia [rei/etichetei] in 道場 [Dojo-ului], din start nu are cum sa aiba o atitudine negativa in timpul antrenamentului pentru ca aceasta ar intra in contradictoriu cu o stare de fapt asumata.

Tot rationamentul de pana acum conduce catre un al doilea aspect fundamental din 剣道 [Kendo] si anume 自制 [jisei/stapanirea de sine].

In momentul in care 稽古 [keiko/antrenamentul] este guvernat de [rei/eticheta], in 道場 [Dojo] relatiile interumane decurg in mod natural, motiv pentru care nimeni nu incearca sa isi demonstreze superioritatea tehnica printr-o atitudine aroganta sau violenta, simpla existenta a unui comportament necivilizat pozitionand subiectul intr-o exterioritate definita de 無礼 [burei/lipsa civilizatiei].

Competititivatea aflata sub imperiul notiunii de お願いします[onegaishimasu], se manifestarea prin doua aspecte distincte, si anume 地稽古 [jigeiko/forma de antrenament tehnic] si 試合 [shiai/meciul].

In primul caz, 地稽古 [jigeiko] are loc sub forma unei practici constructive in care 後輩 [kohai/gradul mic] poate evolua multumita atentiei pe care o primeste de la 先輩 [senpai/gradul avansat], acesta din urma fiind dator printr-o atitudine deschisa sa protejeze, sa indrume si sa ajute.

In cel de-al doilea caz, ideea de 試合 [shiai/meciul] trebuie sa se suprapuna in mare parte cu cea a 自制 [jisei/stapanirii de sine] pentru ca adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] este acela de a fortifica spiritul prin antrenament.

Drept urmare, miza reala nu este aceea a obtinerii unei medalii, ci aceea de a castiga asupra propriului sine.

Pentru a putea controla acest aspect, victoria trebuie sa fie egala infrangerii. Victoria egala infrangerii nu inseamna tratatea confruntarii dintr-o stare pasiva, ci detasarea de obiectivul victoriei, scopul confruntarii fiind acela de a demonstra in afara propriului 道場 [dojo] o forma corecta de 剣道 [Kendo].

Prin practicarea unei forme corecte se depaseste nu doar un prag al esteticii tehnice ci se si poate obtine victoria ca factor secundar al unui parcurs corect.

In aceasta lumina, castigarea unui meci, nemaifiind un scop in sine, devine simbolul unei etape depasite.

Consider ca pierderea stapanirii de sine atat in timpul antrenamentelor obisnuite cat si in timpul competitiilor, fapt evidentiat de practicarea unui 剣道 [Kendo] dezordonat si violent, nu inseamna decat indepartarea de [rei/curtoazie] si implicit de adevarata natura a artei martiale.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Am avut ocazia sa aud de nenumarate ori in afara Japoniei spunandu-se despre 剣道 [Kendo] ca este un sport de contact, ceea ce ar justifica in interiorul sau un anumit grad de violenta.

Nu am fost niciodata de acord cu acest tip de mentalitate si nu pot sa o sustin indifernt de perspectiva din care as privi lucrurile, mai ales datorita faptului ca foarte multi dintre cei care isi exteriorizau aceasta opinie in majoritatea situatiilor nu faceau o foarte clara distinctie intre conceptul violentei fundamentale si cel al utilizarii fortei in sensul propriu al ustensilitatii sale.

In esenta, consider ca o atitudine violenta este apanajul oamenilor frustrati care in lipsa capacitatii de a isi gestiona suficient de bine emotiile incearca sa gaseasca supape in diferite zone de activitati.

Evident ca intr-o lume libera in care fiecare face ce vrea cu timpul si cu banii lui, acest aspect nu deranjeaza, in ipoteza in care exista un palier echivalent de comunicare.

De asemenea, nu consider ca fiind o problema momentul in care niste adulti, de buna voie, experimenteaza un anumit tip de antrenament  asumat.

Problema reala apare atunci cand practicantii obisnuiti ai unui 道場 [dojo] devin victimele violentei si, mai mult decat atat, atunci cand indivizi violenti incearca modificarea modului de gandire al unui practicant obisnuit prin inducerea unui set valori bazate pe modele sau argumente de autoritate violente.

Faptul ca la cine stie ce club exista un profesor violent in fata caruia nu rezista nimeni in picioare, sau faptul ca in cine stie ce context, la cine stie ce stagiu un profesor faimos a demonstrat o tehnica mai in forta decat se executa in mod normal, pentru un om echilibrat, toate aceste lucruri sunt lipsite de importanta.

De aceea accentuez faptul ca intr-o lume normala, intr-un 道場 [dojo] in care se cultiva echilibrul mental si fizic al practicantilor, nu trebuie sa se incurajeze sub nicio forma violenta.

La origini, 剣術 [Kenjutsu] este o disciplina martiala in care latura tehnicului predomina sub forma totalitatii notiunii stiintifice.

Din acest motiv filosofia disciplinei este orientata catre modalitatile cele mai eficiente prin care s-ar putea realiza dominarea, invingerea si intr-o ultima faza anihilarea [teki/inamicului].

Insa, in 剣道 [Kendo], fundamentat pe [Do] – deci pe o latura morala – problema invingerii [teki/inamicului] in sensul descris mai sus pur si simplu nu exista.

Aici, [teki/inamicul] isi pierde esenta semnatica devenind 相手 [aite].

相手 [aite] inseamna in aceeasi masura partener cat si oponent, in sensul in care, in cea de-a doua interpretare a termenului, reprezinta doar un aspect secundar si exclusiv competitional care poate sa intervina sau nu in timpul perioadei de studiu, in general latura competitionala tinzand sa aiba o pondere mai mare in adolescenta sau tinerete, ea diminuandu-se odata cu inaintarea in varsta a practicantilor.

Drept urmare, adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] nu este distrugerea unui oponent intr-un concurs, nici terorizarea colegilor de antrenament prin etalarea unei atitudini superioare, ci invingerea si stapanirea sinelui.

In aceasta lumina, din punctul meu de vedere, in perioada adulta, raportul intre [chikara/forta] si [waza/tehnica] trebuie sa fie sensibil dezechilibrat, cu valori situate undeva intre 20-30% forta si 70-80% tehnica.

Daca se poate pastra aceasta proportie, indiferent daca odata cu trecerea anilor corpul slabeste si nu mai raspunde atat de bine provocarilor de natura fizica, multumita superioritatii tehnice dobandite, chiar si la varste foarte inaintate practicantii se pot bucura de beneficiile 剣道 [Kendo-ului].

Insa, in cazul in care accentul pica pe partea fizica si practicantul face exces de abilitatile sale atletice pe o perioada indelungata, exista o posibilitate ridicata de aparitie a accidentelor, ceea ce ar putea conduce in final catre indepartarea aproape totala de sfera activitatilor fizice.

Consider ca o abordare matura, bazata pe 平衡 [heiko/echilibru], poate sa ofere practicantului o experienta placuta pe parcursul mai multor ani chiar si dupa momentul in care s-a decis retragerea din zona competitionala.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

勉強 [benkyo/invatarea] este fundamentata pe urmatoarele aspecte:

1. stabilirea obiectivelor generale si a celor operationale;
2. obtinerea si intelegerea informatiei;
3. corelarea noilor informatii cu cele deja existente;
4. aplicarea cunostintelor in practica si repetitia lor;
5. analizarea rezultatelor obtinute;

In 剣道 [Kendo], natura obiectivelor depinde de niveul fiecarui practicant si de motivatia cu care intra in 道場 [dojo].

Chiar daca in majoritatea cazurilor 先生 [profesorul] este responsabil de transmiterea noilor cunostinte, un 学生 [elev] care este incapabil sa studieze individual nu are cum sa depaseasca zona mediocritatii.

In pedagogie, termenul de “理解” [rikai/simpla intelegere] nu exista datorita faptului ca este imposibil de cuantificat, fiind deci nestiintific.

L-am adoptat in acest text cu sensul lui de baza, si anume acela de “a avea o idee clara asupra unui lucru”.

Pe de alta parte insa, 理解度 [rikaido/gradul de intelegere], presupune “a putea cuprinde cu mintea”, ceea ce inseamna tocmai inceputul capacitatii de sinteza, care permite ulterior formarea de legaturi intre ceea ce se stia si 教えていただいた [ceea ce tocmai s-a invatat].

Ca si in orice alte domenii, o transmitere care nu isi gaseste rezultatul in aplicarea imediata a cunostintelor si care nu este urmata de o repetitie a lor, nu este decat pierdere de timp.

Niciodata nu trebuie pierdut din vedere faptul ca de analizarea rezultatelor obtinute depinde evolutia ulterioara a practicantului.

Urmarind aceasta idee, analizarea trebuie sa se desfasoare pe cel putin doua planuri:

– o analiza imediata direct in 道場 [dojo], la sfarsitul antrenamentului in care elevul trebuie sa caute sa obtina puncte de vedere pertinente de la cei cu care a avut ocazia sa exerseze;
– o analiza individuala, ulterioara, in care practicantul urmareste momente cheie surprinse in fotografii sau inregistrari video realizate in timpul antrenametului.

La un nivel superior, se afla un alt tip de analiza externa, de o foarte mare importanta din punctul meu de vedere, reprezentata de 審査 [shinsa/examene] in urma carora se pot obtine 免許 [menkyo/certificari] sau [dan].

Consider ca promovarea acestora este echivalenta cu confirmarea faptului ca elevul a depasit anumite etape aflate pe calea evolutiei sale martiale.

O ultima observatie trebuie facuta aici asupra termenului japonez de [dan] care in majoritatea cazurilor de traduce prin “grad”.

Daca in limba romana “grad” inseamna “valoarea unei mărimi, considerata in raport cu o valoare de referinta” sau “criteriu de apreciere a felului in care se realizează un proces”, in limba japoneza, [dan] inseamna “etapa/stadiu”, intelegerea gresita implicand o deformare a sensului, pentru ca vorbim de etape care trebuie depasite si nu despre simpla cuantificare a unor rezultate de moment.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Am afirmat si cu alte ocazii si reiau acest aspect si acum, repetand faptul ca in 剣道 [Kendo-ul] modern/competitional nu exista aspecte mistice.

Din acest motiv, [waza/tehnica] nu este invaluita in cine stie ce mistere, pe care le poti intelege prin practici ascetice, sau ca urmare a unor experiente transcendentale.

Desi arta japoneza a sabiei isi gaseste esenta in religia 神道 [Shinto] cu care si in prezent este in stransa legatura, si chiar daca ulterior a ajuns sa se extinda si in 禅宗 [Zen Shu/Budhismul Zen], cei mai multi dintre practicanti nu cauta prin Kendo sa obtina 悟り [Satori/Iluminarea].

Chiar daca s-ar cauta atingerea acestei etape in evolutia spirituala, ea nefiind apanajul 武道 [Budo/artei martiale], nu presupune in mod obligatoriu experienta mistica specifica anumitor secte religioase.

Insa, cum 悟り [Satori/Iluminarea] este ceva spontan, nu este exclus ca sa se poata atinge prin practica martiala chiar daca nu acesta este scopul antrenamentului de 剣道 [Kendo].

Din ceea ce am scris mai sus nu trebuie sa se inteleaga ideea conform careia pentru a practica 剣道 [Kendo] intr-un mod autentic este necesara apropierea de o anumita doctrina religioasa, ci doar faptul ca peste tot in Asia artele martiale s-au dezvoltat intr-o stransa legatura cu fenomenul religios.

Este cunoscut faptul ca, fundalul religios local si cadrul general al filosofiei bazate pe 儒教 [Jukyo/modelul Confucianist al relatiilor sociale] au influentat modul in care au aparut si s-au dezvoltat artele martiale.

In 剣道 [Kendo] acest aspect se face vizibil prin elemente ale etichetei sociale provenite din zona 神道 [Shinto] si prin exercitii de meditatie practicate la inceputul si la sfarsitul antrenamentului specifice  禅宗 [Zen Shu/Budhismului Zen].

Insa intr-un 剣道 [Kendo] comun, accesibil publicului larg, in care aspectele 神道 [Shinto] si cele 禅宗 [Zen Shu/Budhiste] sunt diminuate pana aproape de disparitia lor definitiva, 秘密がない [nu exista secrete].

La fel de adevarat este si faptul ca, strict intr-un sens tehnic, pentru desavarsirea unor miscari aparent simple sunt necesari multi ani de studiu.

Nu exista nici secrete si nici misticism pentru ca aceasta 武道 [arta martiala] de-a lungul veacurilor a fost disecata in toate directiile, incat in contemporan a devenit 科学 [kagaku/stiinta].

Paradoxul existentei sale consta in faptul ca in prezent, 剣道 [Kendo-ul] modern este in acelasi timp 芸術 [geijutsu/arta] cat si 科学 [kagaku/stiinta].

Este arta pentru ca se bazeaza pe un sistem al transmiterii autentice de la maestrul catre discipol, si este stiinta pentru ca include o metodologie de predare si de evaluare.

Totodata, dobandirea unui caracter stiintific i-a permis apropierea de domeniul sportiv, ceea ce a condus catre existenta unui regulament competitional, a unor parametrii tehnici de performanta si a arbitrajului.

[Do-ul] vine in completare, pentru a accentua latura dezvoltarii personale prin lupta cu propriul sine, in dorinta de autodepasire, inlocuind astfel necesitatea abordarii violente a武術 [bujutsu/disiplinelor martiale utilizate pe campurile de lupta].

Pe acest nou fond moral, este lipsit de importanta daca pierzi sau castigi intr-o competitie, atat timp cat stii ca in momentul respectiv ai dat dovada de 頑張っている [tot ceea ce ai avut mai bun].
Practicantii care se apropie mai mult de ideea exprimata prin [Do], au posibilitatea sa inteleaga intr-un sens mai profund latura spirituala a 剣道 [Kendo-ului] prin filosofia sa.

Pe de alta parte, cei care sunt atrasi mai mult de latura sportiva a fenomenului, pot face perfomanta in zona competitionala.

Indiferent insa de motivatia cu care intra fiecare in 道場 [dojo], onoarea este ceva ce tine de ADN-ul social.
Ea exista sau nu.

Tind sa cred ca e imposibil sa duci o viata de hot si sa practici in acelasi timp un 剣道 [Kendo] impecabil, pentru ca o viata cinstita se vede intr-un 剣道 [Kendo] cinstit, cum, o viata bazata pe corupție duce catre abordari “la limita” in meciuri, la antrenamente, etc.
Este aproape imposibil de imaginat un caz in care cineva sa stea nespalat ca un obicei si, sa aiba in acelasi timp echipamentul mentinut in conditii impecabile.

Mai mult de atat, dupa experienta japoneza am ajuns la concluzia ca nu exista, asa cum s-ar crede, un singur 剣道 [Kendo] 正しい [corect] sistematizat sub forma unui standard, ci o multitudine de “forme” de 剣道 [Kendo] influentate in cea mai mare parte de personalitatea celui care preda.

Insa, toate aceste forme care definesc sfera 剣道 [Kendo-ului] autentic nu permit in interiorul lor nicio urma de aroganta, fiind bazate pe transmiterea sincera a artei, pe un spirit de colaborare si ajutorare reciproca, in interiorul caruia cei avansati ii ajuta pe incepatori sa se dezvolte.

Intr-un 剣道 [Kendo] autentic, profesorul nu isi umileste elevul, nu il trateaza cu superioritate, nu il impiedica sa evolueze, il sustine si il incurajeaza, iar atunci cand simte ca nu mai are nimic de oferit, ii recomanda un alt profesor mai experimentat.

In acest context, o viziune prea radicală, de genul “stiu eu”, “restul sunt prosti” consider ca sta la baza dezacordului in general si, in Kendo in mod particular, motiv pentru care, din punctul meu de vedere, este bine sa fim diplomati de cate ori intalnim acest tip de gandire.

Incercarea practicarii unui 剣道 [Kendo] unic, nu doar ca este imposibila, ci si provoaca discrepante structurale in interiorul disciplinei.
Lipsa posibilitatii unicitatii nu exclude singularitatea si nici unitatea, in sensul in care vorbim despre o disciplina martiala unitara in cadrul careia singularitatea este data, asa cum am spus, de modul in care diferiti profesori executa aceeasi tehnica.

剣道 [Kendo-ul] japonez, bazat pe transmiterea directa de la maestru la discipol, este oarecum “inghitit” nemestecat, in primii zece de ani de studiu, neefiind atat de vizibila o latura a individualitatii exprimata prin forme personale in cadrul aceluiasi grup.

Asta nu inseamna absenta intelegerii si copierea mecanica, ci insusirea unei experiente primite din partea profesorului.

Este vorba mai mult despre sensul intrebarii “どうして” [de ce ?], si mai ales despre ceea ce inseamna aceasta intrebare intr-un sens primordial.

Pentru un profesor autentic intrebarea isi gaseste sensul intr-o neintelegere a tehnicii predate, ceea ce atrage dupa sine un nou val de explicatii, menite sa acopere golul existent in cunoasterea elevului.

Este un “de ce ?” menit sa adauge lamuriri la niste explicatii deja furnizate in majoritatea cazurilor intr-un mod satisfacator, dar care nu au fost pe deplin intelese de elev, din cauza unor factori exteriori modului de predare.
In acelasi timp reprezinta un prilej prin care cel care raspunde, mediteaza la propriul sau stil pedagogic si la modul in care l-ar putea perfectiona pentru viitor.

Insa, un alt sens al intrebarii mascheaza o contestare a autoritatii profesorului, care s-ar traduce prin 自分の考える方 [de cu nu merge si altfel ? / de ce nu e ca mine ?].
Acest tip de abordare, in afara faptului ca este nepoliticoasa, nu poate sa aduca cu sine o finalitate pozitiva pe cale invataturii, din simpul motiv ca ceea ce preda 先生 [profesorul] nu este ceva arbitrar, ci reprezinta incununarea efortului si experientei sale de o viata.

Sa intrebi “de ce ?” intr-o asemenea maniera, este echivalentul incercarii de a face sa functioneze un car caruia ii montezi roti patrate in locul celor rotunde.
Cu multa ambitie, pana la urma o sa se deplaseze, insa in urma miscarii, rotile patrate isi vor ciobi colturile pana in acel punct in care vor deveni rotunde asa cum este firesc.

In acest sens, 研究 [experimentul personal], in cele mai frecvente cazuri nu poate sa duca inspre inovatie, ci catre esec.

Din punctul de vedere al abordarii practicii, fata de Europa unde exista aproape declarat trei feluri de 剣道 [Kendo]: unul in 道場[dojo], unul la 試合[shiai/concurs] si unul la 審査 [shinsa/examen], in Japonia, datorita sistemului pedagogic mai sus mentionat, elevul este o copie mai tanara a maestrului, reusind astfel sa practice un 剣道 [Kendo] unitar – aceeasi forma de executie regasindu-se si in 道場 [dojo], si in timpul 試合 [shiai/concursurilor] si in timpul 審査 [shinsa/examinarilor] menite sa certifice depasirea anumitor etape tehnice.

Intr-un scenariu ideal, 剣道 [Kendo-ul] trebuie practicat intr-un mod natural, iar pentru ca acest lucru sa fie posibil, revenirea la 基本技 [kihon waza/baze] este ceva fundamental.

Pe un alt plan trebuie inteleasa diferenta dintre 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] si 試合 [shiai/concurs], si anume faptul ca prima activitate este menita sa ajute dezvoltarea spiritului si tehnicii prin experimentarea luptei.

Al doilea termen insa, implica o forma reala a confruntarii, unde lupta nu mai tine de domeniul experimentului, ci de cel al practicii, spatiu caruia practicantul trebuie sa ii faca fata si de a carui gestionare depinde, nu exclusiv, ci doar intr-o oarecare masura, desavarsirea sa ca artist martial.

Desi competitiile se pot castiga in multe feluri, intotdeauna un 剣道 [Kendo] estetic este ceva de dorit.

Insa atat in 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] cat si in 試合 [shiai/concurs], nu este vorba despre cat de mult lupti in termeni de timp/minute, ci despre 経験 [keiken/calitatea momentului, valoarea experientei dobandite].

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.