Pedagogia disciplinei Kendo

Posted: July 4, 2017 in Romana
Tags: , ,

教育学 [Kyouikugaku] este termenul care se refera la pedagogie prin obiectul sau ca studiu al educatiei.

In 剣道 [Kendo] atunci cand ne referim la metodologia predarii vorbim despre 教授法 [Kyoujuhou].

Primul meu contact cu 剣道 [Kendo] – evident unul de natura teoretica – a fost in anul 1994 prin intermediul Dictionarului de Arte Martiale, scris de Louis Frederic.

Din pacate, entuziasmul descoperirii revelate prin lectura, s-a dovedit mai tarziu a fi o completa dezamagire odata cu primele antrenamente la care am luat parte in Romania.

Drept urmare, articolul de fata reda perspectiva proprie a metodologiei de predare a disciplinei 剣道 [Kendo].

Diferenta intre modul in care predau eu si ceea ce am intalnit pentru prima data intr-o sala* de 剣道 [Kendo], consta in faptul ca personal pun accentul pe integrarea incepatorilor cat mai repede in grupul de studiu datorita faptului ca intotdeuna am considerat ca in disciplina 剣道 [Kendo] nu trebuie sa existe informatii sau metode secrete.

* in contextul de fata a fost intentionat ales tremenul de “sala” in detrimentul celui de 道場 [Dojo/locul in care descoperi Calea].

Desi exista multe cluburi invaluite in mister, acest aspect nu este specific grupului meu de studiu, afirmatie pe care o sa o argumentez in continuare.

Povestea care mi-a fost servita in urma cu multi ani era bazata pe ideea in care predarea se facea in clubul respectiv urmarind “un model traditional japonez“, adica “vii, vezi si copiezi“.
Ceea ce pot sa spun despre aceasta metoda, este faptul ca ulterior, pe toata perioada in care am locuit in Japonia, nu am avut ocazia sa o intalnesc.
Cu atat mai putin se poate afirma ca este o metoda traditionala specifica Asiei.

Este adevarat ca metoda copierii maestrului a existat cu mult timp inaintea aparitiei pedagogiei moderne, in mod deosebit in cultura Europei, mai ales in zone care apartineau domeniului artistic si sferei mestesugurilor.

Insa, din perspectiva metodelor de lupta intalnite in Europa, nici in Antichitate si nici in Evul Mediu nu stiu sa existe documente istorice care sa ateste o metoda de tipul “vii, vezi si copiezi“.
Cu atat mai mult, aceasta abordare nu este comuna Asiei, iar cazurile in care existat ceva similar nu pot fi reduse la un mod prea simplist de a percepe problema.

Drept urmare, dupa ce am avut ocazia experientei japoneze, pot spune ca “modelul traditional” amintit de instructorul in cauza era cel mult o strategie de marketing menita sa ascunda propria sa incapacitate de a face fata rigorilor fenomenului pedagogic.

Pictura, sculptura sau orice alt mestesug fiind specifice unei supravietuiri sociale, vizeaza in esenta o pozitie de status, pozitie care de cele mai multe ori nu implica situatii de viata si de moarte.
Din punctul de vedere al supravietuiri sociale, aceasta sfera este indiscutabil dominata de existenta secretului.
Insa, cel putin in Europa vorbim despre o perioada in care invatamantul nu era sistematizat foarte coerent in jurul unei Academii si cu atat mai putin in jurul unei metodologii de predare, transmiterea avand loc exclusiv in interiorul breslelor mestesugaresti.

Pe de alta parte, fata de 職人 [Shokunin/mestesug], 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] implicau in aceeasi masura secretul castei cat si necesitatea supravietuirii inteleasa in sensul cel mai strict al termenului.
In acest context, supravietuirea trebuie gandita pe un fundal al luptei [Bu/aspect militar] ca fiind ultima veriga a unui lant de ipostaze, primele dintre acestea fiind controlul teritoriilor, jocurile politice, dominatia sferelor de influenta sociala si asa mai departe.

Daca in 職人 [Shokunin/mestesug] exista o relatie maestru/discipol in care acesta din urma cunoaste doar o mica parte din arta maestrului, insuficienta insa pentru a duce o viata profesionala independenta – pentru a putea fi exploatat ca forta de munca pe o perioada cat mai lunga de timp – in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] independenta discipolului apare infinit mai repede prin transmiterea cunostintelor intr-o proportie mult mai mare, transmitere incununata de inmanarea de catre maestru a certificatului 免許 [Menkyo/licenta] menit sa ateste independenta discipolului si dreptul acestuia de a transmite la randul sau mai departe abilitatile dobandite prin antrenament.

Diferenta semnificativa intre cele doua sisteme consta in faptul ca in cazul celui bazat pe supravietuire, respectiv in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] nimeni – nici maestrul/instructorul clanului si nici discipolul – nu isi permitea luxul sa piarda timpul cu un model de tipul “vii, vezi si copiezi“, pentru ca simpla copiere nu implica si intelegerea sensului miscarii, ceea ce era echivalentul pierderii luptei, echivalentul pierderii razboiului, neintelegerea fiind in esenta similara disparitiei clanului.

Acum, de ce in prezent ar afirma cineva, fara sa aduca niciun argument in sprijinul spuselor sale, ca metoda de antenament a clubului pe care il conduce este una traditionala, mi se pare greu de inteles.
Primele aspecte la care ma gandesc sunt legate de un anumit misticism al artei martiale orientale.
In acest scenariu, in lipsa misterului, printr-o abordare stiintifica in plina lumina, odata cu indepartata imaginea de secret s-ar pierde si aura magica nu doar a instructorului ci si cea a grupului, fundamentul stiintei fiind tocmai indepartarea celui care cerceteaza de zona superstiilor prin empirism, prin experiment, si prin obtinerea rezultatelor similare in conditii similare.

Tot acest mod de gandire ar lasa senzatia ca odata indepartat misterul dispare si esenta artei, lucru absolut fals din punctul meu de vedere.

Odata indepartat misterul si odata inlocuit cu cunoasterea, arta isi dezvaluie adevaratul potential atat in ochii practicantului cat si in cel al oponentului sau al spectatorului care ia parte la o demonstratie de arte martiale sau la un concurs atunci cand este implicata latura sportiva a fenomenului.

A invoca utilizarea unei metode traditionale fara sa fi intrat in contact cu ea, fara sa ii cunosti esenta existentei sale sau profunzimea, nu denota decat lipsa de profesionalism.

Pe de alta parte, afirmatia “vii, vezi si copiezi” nu inseamna asa cum s-ar putea presupune un indemn catre studiul individual bazat pe observatie directa, urmata de introspectie, ci mai degraba un alt fel de a spune: “la clubul nostru nu are nimeni timp pentru tine – daca vrei sa vii, prinzi ce poti, daca poti“.

Din pacate putinele antrenamente la care am luat parte la acel club, pentru mine au reprezentat de departe cea mai sinistra experienta pe care am avut-o in lumea artelor martiale.

Desi evit sa folosesc termeni abstracti de tipul celor care intra in aria traditionalului sau autenticitatii – pentru ca asa cum am afirmat de atatea ori, orice abordare stiintifica presupune delimitarea clara a terminologiei de lucru si a conceptelor – intr-o abordare fireasca, 武道 [Budo/Calea Martiala] trebuie sa aiba la baza evolutia spirituala a practicantului.

Singurul argument pe care l-as putea aduce in favoarea celui care isi bazeaza retorica pe “vii, vezi si copiezi” este bazat pe diferenta dintre 先生 [Sensei/profesor] si 達人 [Tatsujin/expert, specialist].

Desi in Japonia in cele mai multe cazuri cele doua atribute se regasesc la aceeasi persoana care indeplineste rolul de 教育者 [Kyouikusha/pedagog], diferenta dintre termeni consta in faptul ca primul, si anume 先生 [Sensei/profesorul] este cel care are disponibilitatea sa impartaseasca cu ceilalti cunostintele pe care le detine iar datorita acestei disponibilitati isi da interesul in asa masura incat actiunea sa de predare sa atinga o anumita finalitate cuantificabila, pe cand 達人 [Tatsujin/expertulul] isi concentreaza propriul efort catre o directie singulara al carei singur beneficiar este, nefiind obligat si nesimtind nevoia sa destainuie nimanui rezultatele cunostintelor sale.

Atunci cand nu ai ocazia sa intalnesti un 先生 [Sensei/profesor] autentic, ci doar un 達人 [Tatsujin/expert] – indiferent de nivelul de performanta atins de acesta, din perspectiva celui de-al doilea, niciodata nu poti ocupa postura de elev.
Acest lucru este cauzat de viziunea lui conform careia “meseria nu se invata, ci se fura“, urmand ca tu, novicele, sa fii vazut intotdeuna in timpul antrenamentelor nu din perspectiva partenerului de studiu ci din cea a potentialului adversar – mai puternic sau mai slab, in functie de cat de mult poti intelege din tot ceea ce vezi.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s