Posts Tagged ‘先生’

勉強 [benkyo/invatarea] este fundamentata pe urmatoarele aspecte:

1. stabilirea obiectivelor generale si a celor operationale;
2. obtinerea si intelegerea informatiei;
3. corelarea noilor informatii cu cele deja existente;
4. aplicarea cunostintelor in practica si repetitia lor;
5. analizarea rezultatelor obtinute;

In 剣道 [Kendo], natura obiectivelor depinde de niveul fiecarui practicant si de motivatia cu care intra in 道場 [dojo].

Chiar daca in majoritatea cazurilor 先生 [profesorul] este responsabil de transmiterea noilor cunostinte, un 学生 [elev] care este incapabil sa studieze individual nu are cum sa depaseasca zona mediocritatii.

In pedagogie, termenul de “理解” [rikai/simpla intelegere] nu exista datorita faptului ca este imposibil de cuantificat, fiind deci nestiintific.

L-am adoptat in acest text cu sensul lui de baza, si anume acela de “a avea o idee clara asupra unui lucru”.

Pe de alta parte insa, 理解度 [rikaido/gradul de intelegere], presupune “a putea cuprinde cu mintea”, ceea ce inseamna tocmai inceputul capacitatii de sinteza, care permite ulterior formarea de legaturi intre ceea ce se stia si 教えていただいた [ceea ce tocmai s-a invatat].

Ca si in orice alte domenii, o transmitere care nu isi gaseste rezultatul in aplicarea imediata a cunostintelor si care nu este urmata de o repetitie a lor, nu este decat pierdere de timp.

Niciodata nu trebuie pierdut din vedere faptul ca de analizarea rezultatelor obtinute depinde evolutia ulterioara a practicantului.

Urmarind aceasta idee, analizarea trebuie sa se desfasoare pe cel putin doua planuri:

– o analiza imediata direct in 道場 [dojo], la sfarsitul antrenamentului in care elevul trebuie sa caute sa obtina puncte de vedere pertinente de la cei cu care a avut ocazia sa exerseze;
– o analiza individuala, ulterioara, in care practicantul urmareste momente cheie surprinse in fotografii sau inregistrari video realizate in timpul antrenametului.

La un nivel superior, se afla un alt tip de analiza externa, de o foarte mare importanta din punctul meu de vedere, reprezentata de 審査 [shinsa/examene] in urma carora se pot obtine 免許 [menkyo/certificari] sau [dan].

Consider ca promovarea acestora este echivalenta cu confirmarea faptului ca elevul a depasit anumite etape aflate pe calea evolutiei sale martiale.

O ultima observatie trebuie facuta aici asupra termenului japonez de [dan] care in majoritatea cazurilor de traduce prin “grad”.

Daca in limba romana “grad” inseamna “valoarea unei mărimi, considerata in raport cu o valoare de referinta” sau “criteriu de apreciere a felului in care se realizează un proces”, in limba japoneza, [dan] inseamna “etapa/stadiu”, intelegerea gresita implicand o deformare a sensului, pentru ca vorbim de etape care trebuie depasite si nu despre simpla cuantificare a unor rezultate de moment.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Advertisements

Am afirmat si cu alte ocazii si reiau acest aspect si acum, repetand faptul ca in 剣道 [Kendo-ul] modern/competitional nu exista aspecte mistice.

Din acest motiv, [waza/tehnica] nu este invaluita in cine stie ce mistere, pe care le poti intelege prin practici ascetice, sau ca urmare a unor experiente transcendentale.

Desi arta japoneza a sabiei isi gaseste esenta in religia 神道 [Shinto] cu care si in prezent este in stransa legatura, si chiar daca ulterior a ajuns sa se extinda si in 禅宗 [Zen Shu/Budhismul Zen], cei mai multi dintre practicanti nu cauta prin Kendo sa obtina 悟り [Satori/Iluminarea].

Chiar daca s-ar cauta atingerea acestei etape in evolutia spirituala, ea nefiind apanajul 武道 [Budo/artei martiale], nu presupune in mod obligatoriu experienta mistica specifica anumitor secte religioase.

Insa, cum 悟り [Satori/Iluminarea] este ceva spontan, nu este exclus ca sa se poata atinge prin practica martiala chiar daca nu acesta este scopul antrenamentului de 剣道 [Kendo].

Din ceea ce am scris mai sus nu trebuie sa se inteleaga ideea conform careia pentru a practica 剣道 [Kendo] intr-un mod autentic este necesara apropierea de o anumita doctrina religioasa, ci doar faptul ca peste tot in Asia artele martiale s-au dezvoltat intr-o stransa legatura cu fenomenul religios.

Este cunoscut faptul ca, fundalul religios local si cadrul general al filosofiei bazate pe 儒教 [Jukyo/modelul Confucianist al relatiilor sociale] au influentat modul in care au aparut si s-au dezvoltat artele martiale.

In 剣道 [Kendo] acest aspect se face vizibil prin elemente ale etichetei sociale provenite din zona 神道 [Shinto] si prin exercitii de meditatie practicate la inceputul si la sfarsitul antrenamentului specifice  禅宗 [Zen Shu/Budhismului Zen].

Insa intr-un 剣道 [Kendo] comun, accesibil publicului larg, in care aspectele 神道 [Shinto] si cele 禅宗 [Zen Shu/Budhiste] sunt diminuate pana aproape de disparitia lor definitiva, 秘密がない [nu exista secrete].

La fel de adevarat este si faptul ca, strict intr-un sens tehnic, pentru desavarsirea unor miscari aparent simple sunt necesari multi ani de studiu.

Nu exista nici secrete si nici misticism pentru ca aceasta 武道 [arta martiala] de-a lungul veacurilor a fost disecata in toate directiile, incat in contemporan a devenit 科学 [kagaku/stiinta].

Paradoxul existentei sale consta in faptul ca in prezent, 剣道 [Kendo-ul] modern este in acelasi timp 芸術 [geijutsu/arta] cat si 科学 [kagaku/stiinta].

Este arta pentru ca se bazeaza pe un sistem al transmiterii autentice de la maestrul catre discipol, si este stiinta pentru ca include o metodologie de predare si de evaluare.

Totodata, dobandirea unui caracter stiintific i-a permis apropierea de domeniul sportiv, ceea ce a condus catre existenta unui regulament competitional, a unor parametrii tehnici de performanta si a arbitrajului.

[Do-ul] vine in completare, pentru a accentua latura dezvoltarii personale prin lupta cu propriul sine, in dorinta de autodepasire, inlocuind astfel necesitatea abordarii violente a武術 [bujutsu/disiplinelor martiale utilizate pe campurile de lupta].

Pe acest nou fond moral, este lipsit de importanta daca pierzi sau castigi intr-o competitie, atat timp cat stii ca in momentul respectiv ai dat dovada de 頑張っている [tot ceea ce ai avut mai bun].
Practicantii care se apropie mai mult de ideea exprimata prin [Do], au posibilitatea sa inteleaga intr-un sens mai profund latura spirituala a 剣道 [Kendo-ului] prin filosofia sa.

Pe de alta parte, cei care sunt atrasi mai mult de latura sportiva a fenomenului, pot face perfomanta in zona competitionala.

Indiferent insa de motivatia cu care intra fiecare in 道場 [dojo], onoarea este ceva ce tine de ADN-ul social.
Ea exista sau nu.

Tind sa cred ca e imposibil sa duci o viata de hot si sa practici in acelasi timp un 剣道 [Kendo] impecabil, pentru ca o viata cinstita se vede intr-un 剣道 [Kendo] cinstit, cum, o viata bazata pe corupție duce catre abordari “la limita” in meciuri, la antrenamente, etc.
Este aproape imposibil de imaginat un caz in care cineva sa stea nespalat ca un obicei si, sa aiba in acelasi timp echipamentul mentinut in conditii impecabile.

Mai mult de atat, dupa experienta japoneza am ajuns la concluzia ca nu exista, asa cum s-ar crede, un singur 剣道 [Kendo] 正しい [corect] sistematizat sub forma unui standard, ci o multitudine de “forme” de 剣道 [Kendo] influentate in cea mai mare parte de personalitatea celui care preda.

Insa, toate aceste forme care definesc sfera 剣道 [Kendo-ului] autentic nu permit in interiorul lor nicio urma de aroganta, fiind bazate pe transmiterea sincera a artei, pe un spirit de colaborare si ajutorare reciproca, in interiorul caruia cei avansati ii ajuta pe incepatori sa se dezvolte.

Intr-un 剣道 [Kendo] autentic, profesorul nu isi umileste elevul, nu il trateaza cu superioritate, nu il impiedica sa evolueze, il sustine si il incurajeaza, iar atunci cand simte ca nu mai are nimic de oferit, ii recomanda un alt profesor mai experimentat.

In acest context, o viziune prea radicală, de genul “stiu eu”, “restul sunt prosti” consider ca sta la baza dezacordului in general si, in Kendo in mod particular, motiv pentru care, din punctul meu de vedere, este bine sa fim diplomati de cate ori intalnim acest tip de gandire.

Incercarea practicarii unui 剣道 [Kendo] unic, nu doar ca este imposibila, ci si provoaca discrepante structurale in interiorul disciplinei.
Lipsa posibilitatii unicitatii nu exclude singularitatea si nici unitatea, in sensul in care vorbim despre o disciplina martiala unitara in cadrul careia singularitatea este data, asa cum am spus, de modul in care diferiti profesori executa aceeasi tehnica.

剣道 [Kendo-ul] japonez, bazat pe transmiterea directa de la maestru la discipol, este oarecum “inghitit” nemestecat, in primii zece de ani de studiu, neefiind atat de vizibila o latura a individualitatii exprimata prin forme personale in cadrul aceluiasi grup.

Asta nu inseamna absenta intelegerii si copierea mecanica, ci insusirea unei experiente primite din partea profesorului.

Este vorba mai mult despre sensul intrebarii “どうして” [de ce ?], si mai ales despre ceea ce inseamna aceasta intrebare intr-un sens primordial.

Pentru un profesor autentic intrebarea isi gaseste sensul intr-o neintelegere a tehnicii predate, ceea ce atrage dupa sine un nou val de explicatii, menite sa acopere golul existent in cunoasterea elevului.

Este un “de ce ?” menit sa adauge lamuriri la niste explicatii deja furnizate in majoritatea cazurilor intr-un mod satisfacator, dar care nu au fost pe deplin intelese de elev, din cauza unor factori exteriori modului de predare.
In acelasi timp reprezinta un prilej prin care cel care raspunde, mediteaza la propriul sau stil pedagogic si la modul in care l-ar putea perfectiona pentru viitor.

Insa, un alt sens al intrebarii mascheaza o contestare a autoritatii profesorului, care s-ar traduce prin 自分の考える方 [de cu nu merge si altfel ? / de ce nu e ca mine ?].
Acest tip de abordare, in afara faptului ca este nepoliticoasa, nu poate sa aduca cu sine o finalitate pozitiva pe cale invataturii, din simpul motiv ca ceea ce preda 先生 [profesorul] nu este ceva arbitrar, ci reprezinta incununarea efortului si experientei sale de o viata.

Sa intrebi “de ce ?” intr-o asemenea maniera, este echivalentul incercarii de a face sa functioneze un car caruia ii montezi roti patrate in locul celor rotunde.
Cu multa ambitie, pana la urma o sa se deplaseze, insa in urma miscarii, rotile patrate isi vor ciobi colturile pana in acel punct in care vor deveni rotunde asa cum este firesc.

In acest sens, 研究 [experimentul personal], in cele mai frecvente cazuri nu poate sa duca inspre inovatie, ci catre esec.

Din punctul de vedere al abordarii practicii, fata de Europa unde exista aproape declarat trei feluri de 剣道 [Kendo]: unul in 道場[dojo], unul la 試合[shiai/concurs] si unul la 審査 [shinsa/examen], in Japonia, datorita sistemului pedagogic mai sus mentionat, elevul este o copie mai tanara a maestrului, reusind astfel sa practice un 剣道 [Kendo] unitar – aceeasi forma de executie regasindu-se si in 道場 [dojo], si in timpul 試合 [shiai/concursurilor] si in timpul 審査 [shinsa/examinarilor] menite sa certifice depasirea anumitor etape tehnice.

Intr-un scenariu ideal, 剣道 [Kendo-ul] trebuie practicat intr-un mod natural, iar pentru ca acest lucru sa fie posibil, revenirea la 基本技 [kihon waza/baze] este ceva fundamental.

Pe un alt plan trebuie inteleasa diferenta dintre 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] si 試合 [shiai/concurs], si anume faptul ca prima activitate este menita sa ajute dezvoltarea spiritului si tehnicii prin experimentarea luptei.

Al doilea termen insa, implica o forma reala a confruntarii, unde lupta nu mai tine de domeniul experimentului, ci de cel al practicii, spatiu caruia practicantul trebuie sa ii faca fata si de a carui gestionare depinde, nu exclusiv, ci doar intr-o oarecare masura, desavarsirea sa ca artist martial.

Desi competitiile se pot castiga in multe feluri, intotdeauna un 剣道 [Kendo] estetic este ceva de dorit.

Insa atat in 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] cat si in 試合 [shiai/concurs], nu este vorba despre cat de mult lupti in termeni de timp/minute, ci despre 経験 [keiken/calitatea momentului, valoarea experientei dobandite].

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

教育学 [Kyouikugaku] este termenul care se refera la pedagogie prin obiectul sau ca studiu al educatiei.

In 剣道 [Kendo] atunci cand ne referim la metodologia predarii vorbim despre 教授法 [Kyoujuhou].

Primul meu contact cu 剣道 [Kendo] – evident unul de natura teoretica – a fost in anul 1994 prin intermediul Dictionarului de Arte Martiale, scris de Louis Frederic.

Din pacate, entuziasmul descoperirii revelate prin lectura, s-a dovedit mai tarziu a fi o completa dezamagire odata cu primele antrenamente la care am luat parte in Romania.

Drept urmare, articolul de fata reda perspectiva proprie a metodologiei de predare a disciplinei 剣道 [Kendo].

Diferenta intre modul in care predau eu si ceea ce am intalnit pentru prima data intr-o sala* de 剣道 [Kendo], consta in faptul ca personal pun accentul pe integrarea incepatorilor cat mai repede in grupul de studiu datorita faptului ca intotdeuna am considerat ca in disciplina 剣道 [Kendo] nu trebuie sa existe informatii sau metode secrete.

* in contextul de fata a fost intentionat ales tremenul de “sala” in detrimentul celui de 道場 [Dojo/locul in care descoperi Calea].

Desi exista multe cluburi invaluite in mister, acest aspect nu este specific grupului meu de studiu, afirmatie pe care o sa o argumentez in continuare.

Povestea care mi-a fost servita in urma cu multi ani era bazata pe ideea in care predarea se facea in clubul respectiv urmarind “un model traditional japonez“, adica “vii, vezi si copiezi“.
Ceea ce pot sa spun despre aceasta metoda, este faptul ca ulterior, pe toata perioada in care am locuit in Japonia, nu am avut ocazia sa o intalnesc.
Cu atat mai putin se poate afirma ca este o metoda traditionala specifica Asiei.

Este adevarat ca metoda copierii maestrului a existat cu mult timp inaintea aparitiei pedagogiei moderne, in mod deosebit in cultura Europei, mai ales in zone care apartineau domeniului artistic si sferei mestesugurilor.

Insa, din perspectiva metodelor de lupta intalnite in Europa, nici in Antichitate si nici in Evul Mediu nu stiu sa existe documente istorice care sa ateste o metoda de tipul “vii, vezi si copiezi“.
Cu atat mai mult, aceasta abordare nu este comuna Asiei, iar cazurile in care existat ceva similar nu pot fi reduse la un mod prea simplist de a percepe problema.

Drept urmare, dupa ce am avut ocazia experientei japoneze, pot spune ca “modelul traditional” amintit de instructorul in cauza era cel mult o strategie de marketing menita sa ascunda propria sa incapacitate de a face fata rigorilor fenomenului pedagogic.

Pictura, sculptura sau orice alt mestesug fiind specifice unei supravietuiri sociale, vizeaza in esenta o pozitie de status, pozitie care de cele mai multe ori nu implica situatii de viata si de moarte.
Din punctul de vedere al supravietuiri sociale, aceasta sfera este indiscutabil dominata de existenta secretului.
Insa, cel putin in Europa vorbim despre o perioada in care invatamantul nu era sistematizat foarte coerent in jurul unei Academii si cu atat mai putin in jurul unei metodologii de predare, transmiterea avand loc exclusiv in interiorul breslelor mestesugaresti.

Pe de alta parte, fata de 職人 [Shokunin/mestesug], 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] implicau in aceeasi masura secretul castei cat si necesitatea supravietuirii inteleasa in sensul cel mai strict al termenului.
In acest context, supravietuirea trebuie gandita pe un fundal al luptei [Bu/aspect militar] ca fiind ultima veriga a unui lant de ipostaze, primele dintre acestea fiind controlul teritoriilor, jocurile politice, dominatia sferelor de influenta sociala si asa mai departe.

Daca in 職人 [Shokunin/mestesug] exista o relatie maestru/discipol in care acesta din urma cunoaste doar o mica parte din arta maestrului, insuficienta insa pentru a duce o viata profesionala independenta – pentru a putea fi exploatat ca forta de munca pe o perioada cat mai lunga de timp – in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] independenta discipolului apare infinit mai repede prin transmiterea cunostintelor intr-o proportie mult mai mare, transmitere incununata de inmanarea de catre maestru a certificatului 免許 [Menkyo/licenta] menit sa ateste independenta discipolului si dreptul acestuia de a transmite la randul sau mai departe abilitatile dobandite prin antrenament.

Diferenta semnificativa intre cele doua sisteme consta in faptul ca in cazul celui bazat pe supravietuire, respectiv in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] nimeni – nici maestrul/instructorul clanului si nici discipolul – nu isi permitea luxul sa piarda timpul cu un model de tipul “vii, vezi si copiezi“, pentru ca simpla copiere nu implica si intelegerea sensului miscarii, ceea ce era echivalentul pierderii luptei, echivalentul pierderii razboiului, neintelegerea fiind in esenta similara disparitiei clanului.

Acum, de ce in prezent ar afirma cineva, fara sa aduca niciun argument in sprijinul spuselor sale, ca metoda de antenament a clubului pe care il conduce este una traditionala, mi se pare greu de inteles.
Primele aspecte la care ma gandesc sunt legate de un anumit misticism al artei martiale orientale.
In acest scenariu, in lipsa misterului, printr-o abordare stiintifica in plina lumina, odata cu indepartata imaginea de secret s-ar pierde si aura magica nu doar a instructorului ci si cea a grupului, fundamentul stiintei fiind tocmai indepartarea celui care cerceteaza de zona superstiilor prin empirism, prin experiment, si prin obtinerea rezultatelor similare in conditii similare.

Tot acest mod de gandire ar lasa senzatia ca odata indepartat misterul dispare si esenta artei, lucru absolut fals din punctul meu de vedere.

Odata indepartat misterul si odata inlocuit cu cunoasterea, arta isi dezvaluie adevaratul potential atat in ochii practicantului cat si in cel al oponentului sau al spectatorului care ia parte la o demonstratie de arte martiale sau la un concurs atunci cand este implicata latura sportiva a fenomenului.

A invoca utilizarea unei metode traditionale fara sa fi intrat in contact cu ea, fara sa ii cunosti esenta existentei sale sau profunzimea, nu denota decat lipsa de profesionalism.

Pe de alta parte, afirmatia “vii, vezi si copiezi” nu inseamna asa cum s-ar putea presupune un indemn catre studiul individual bazat pe observatie directa, urmata de introspectie, ci mai degraba un alt fel de a spune: “la clubul nostru nu are nimeni timp pentru tine – daca vrei sa vii, prinzi ce poti, daca poti“.

Din pacate putinele antrenamente la care am luat parte la acel club, pentru mine au reprezentat de departe cea mai sinistra experienta pe care am avut-o in lumea artelor martiale.

Desi evit sa folosesc termeni abstracti de tipul celor care intra in aria traditionalului sau autenticitatii – pentru ca asa cum am afirmat de atatea ori, orice abordare stiintifica presupune delimitarea clara a terminologiei de lucru si a conceptelor – intr-o abordare fireasca, 武道 [Budo/Calea Martiala] trebuie sa aiba la baza evolutia spirituala a practicantului.

Singurul argument pe care l-as putea aduce in favoarea celui care isi bazeaza retorica pe “vii, vezi si copiezi” este bazat pe diferenta dintre 先生 [Sensei/profesor] si 達人 [Tatsujin/expert, specialist].

Desi in Japonia in cele mai multe cazuri cele doua atribute se regasesc la aceeasi persoana care indeplineste rolul de 教育者 [Kyouikusha/pedagog], diferenta dintre termeni consta in faptul ca primul, si anume 先生 [Sensei/profesorul] este cel care are disponibilitatea sa impartaseasca cu ceilalti cunostintele pe care le detine iar datorita acestei disponibilitati isi da interesul in asa masura incat actiunea sa de predare sa atinga o anumita finalitate cuantificabila, pe cand 達人 [Tatsujin/expertulul] isi concentreaza propriul efort catre o directie singulara al carei singur beneficiar este, nefiind obligat si nesimtind nevoia sa destainuie nimanui rezultatele cunostintelor sale.

Atunci cand nu ai ocazia sa intalnesti un 先生 [Sensei/profesor] autentic, ci doar un 達人 [Tatsujin/expert] – indiferent de nivelul de performanta atins de acesta, din perspectiva celui de-al doilea, niciodata nu poti ocupa postura de elev.
Acest lucru este cauzat de viziunea lui conform careia “meseria nu se invata, ci se fura“, urmand ca tu, novicele, sa fii vazut intotdeuna in timpul antrenamentelor nu din perspectiva partenerului de studiu ci din cea a potentialului adversar – mai puternic sau mai slab, in functie de cat de mult poti intelege din tot ceea ce vezi.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.