Despre secrete

In esenta, o tehnica secreta nu se poate preda, pentru ca simplul gest al predarii ar pozitiona-o in afara substantei notiunii de secret.

De asemenea, nu se poate deprinde prin studiu individual, prin analogii sau conexiuni intre diferite informatii deja dobandite, la fel cum nu se poate deprinde nici prin simpla observatie sau prin copierea unui model.

Singurul mod in care se poate ajunge in posesia unei tehnici secrete, este transmiterea directa dinspre maestru catre discipol.

Asa cum am afirmat si cu alte ocazii, fata de 居合道 [Iaido], in 剣道 [Kendo] nu exista secrete, insa exista particularitati ale modului in care tehnica este adaptata in functie de experienta si profunzimea nivelului fiecarui practicant in parte.

Privita din acest unghi, notiunea de secret exista.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Advertisements

Filosofia Kendo

In functie de nivelul fiecarui practicant, exista seturi diferite de 目的 [obiective] care se pot atinge prin 武術の稽古 [antrenamentul martial].

Insa, dincolo de asta, in majoritatea cazurilor, exista cateva aspecte fundamentale specifice modului in care trebuie abordat un  正しい剣道 [Kendo corect].

Primul dintre acestea este [rei].

[rei] in limba japoneza inseamna in aceeasi masura “maniere/eticheta” cat si “salut ceremonios”, insa modul in care trebuie executat se apropie oarecum de semnificatia temenului 感謝 [kansha/apreciere]. Din acest motiv trebuie exprimat cu sinceritate.

In acest sens, gestul salutului nu este simpla miscare sau flux mecanic, ci “dialog recunoscator” prin care comunici cu cel din fata ta.

Cultura asiatica fiind puternic influentata de valorile filosofiei 儒道 [Confucianiste], este din foarte multe puncte de vedere tributara cultului stramosilor si pe cale de consecinta valorilor fundamentale ale familiei.

Acest lucru in Japonia, de-a lungul secolelor, s-a suprapus cu ideile religiei 神道 [Shinto] si cu cele 仏教 [Buddhiste].

Drept urmare, in toata sfera artelor martiale traditionale patronate de 神道 [Shinto], 正面に礼 [Shomennirei] indrepatat catre 神棚 [Kamidana/zona altarului] unde salasluieste お神様 [Zeitatea] care vegheaza asupra sigurantei 道場 [Dojo-ului], este cea mai importanta forma de salut cu care incepe si cu care se termina 稽古 [keiko/practica].

Urmatorul salut este adresat profesorului prin 先生に礼 [senseinirei] cu scopul de a exprima gratitudinea fata de amabilitatea acestuia de a transmite cunostintele sale elevilor.

Sensul cu care se executa acest salut este apropiat de cel al conceptului de お願いします[onegaishimasu], termen extrem de greu de tradus in limba romana fara a ii altera semnificatia, notiune care insa implica atat rugamintea de a primi invatatura cat si recunoasterea autoritatii profesorului.

Ultimul salut, お互いに礼 [otagainirei] este adresat colegilor.

Si in acest caz trebuie avut in minte sentimentul de お願いします[onegaishimasu], numai ca de aceasta data sensul expresiei cuprinde rugamintea de a exersa impreuna.

Cineva care intelege cu adevarat si isi aproprie semnificatia [rei/etichetei] in 道場 [Dojo-ului], din start nu are cum sa aiba o atitudine negativa in timpul antrenamentului pentru ca aceasta ar intra in contradictoriu cu o stare de fapt asumata.

Tot rationamentul de pana acum conduce catre un al doilea aspect fundamental din 剣道 [Kendo] si anume 自制 [jisei/stapanirea de sine].

In momentul in care 稽古 [keiko/antrenamentul] este guvernat de [rei/eticheta], in 道場 [Dojo] relatiile interumane decurg in mod natural, motiv pentru care nimeni nu incearca sa isi demonstreze superioritatea tehnica printr-o atitudine aroganta sau violenta, simpla existenta a unui comportament necivilizat pozitionand subiectul intr-o exterioritate definita de 無礼 [burei/lipsa civilizatiei].

Competititivatea aflata sub imperiul notiunii de お願いします[onegaishimasu], se manifestarea prin doua aspecte distincte, si anume 地稽古 [jigeiko/forma de antrenament tehnic] si 試合 [shiai/meciul].

In primul caz, 地稽古 [jigeiko] are loc sub forma unei practici constructive in care 後輩 [kohai/gradul mic] poate evolua multumita atentiei pe care o primeste de la 先輩 [senpai/gradul avansat], acesta din urma fiind dator printr-o atitudine deschisa sa protejeze, sa indrume si sa ajute.

In cel de-al doilea caz, ideea de 試合 [shiai/meciul] trebuie sa se suprapuna in mare parte cu cea a 自制 [jisei/stapanirii de sine] pentru ca adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] este acela de a fortifica spiritul prin antrenament.

Drept urmare, miza reala nu este aceea a obtinerii unei medalii, ci aceea de a castiga asupra propriului sine.

Pentru a putea controla acest aspect, victoria trebuie sa fie egala infrangerii. Victoria egala infrangerii nu inseamna tratatea confruntarii dintr-o stare pasiva, ci detasarea de obiectivul victoriei, scopul confruntarii fiind acela de a demonstra in afara propriului 道場 [dojo] o forma corecta de 剣道 [Kendo].

Prin practicarea unei forme corecte se depaseste nu doar un prag al esteticii tehnice ci se si poate obtine victoria ca factor secundar al unui parcurs corect.

In aceasta lumina, castigarea unui meci, nemaifiind un scop in sine, devine simbolul unei etape depasite.

Consider ca pierderea stapanirii de sine atat in timpul antrenamentelor obisnuite cat si in timpul competitiilor, fapt evidentiat de practicarea unui 剣道 [Kendo] dezordonat si violent, nu inseamna decat indepartarea de [rei/curtoazie] si implicit de adevarata natura a artei martiale.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Tehnica si forta in Kendo

Am avut ocazia sa aud de nenumarate ori in afara Japoniei spunandu-se despre 剣道 [Kendo] ca este un sport de contact, ceea ce ar justifica in interiorul sau un anumit grad de violenta.

Nu am fost niciodata de acord cu acest tip de mentalitate si nu pot sa o sustin indifernt de perspectiva din care as privi lucrurile, mai ales datorita faptului ca foarte multi dintre cei care isi exteriorizau aceasta opinie in majoritatea situatiilor nu faceau o foarte clara distinctie intre conceptul violentei fundamentale si cel al utilizarii fortei in sensul propriu al ustensilitatii sale.

In esenta, consider ca o atitudine violenta este apanajul oamenilor frustrati care in lipsa capacitatii de a isi gestiona suficient de bine emotiile incearca sa gaseasca supape in diferite zone de activitati.

Evident ca intr-o lume libera in care fiecare face ce vrea cu timpul si cu banii lui, acest aspect nu deranjeaza, in ipoteza in care exista un palier echivalent de comunicare.

De asemenea, nu consider ca fiind o problema momentul in care niste adulti, de buna voie, experimenteaza un anumit tip de antrenament  asumat.

Problema reala apare atunci cand practicantii obisnuiti ai unui 道場 [dojo] devin victimele violentei si, mai mult decat atat, atunci cand indivizi violenti incearca modificarea modului de gandire al unui practicant obisnuit prin inducerea unui set valori bazate pe modele sau argumente de autoritate violente.

Faptul ca la cine stie ce club exista un profesor violent in fata caruia nu rezista nimeni in picioare, sau faptul ca in cine stie ce context, la cine stie ce stagiu un profesor faimos a demonstrat o tehnica mai in forta decat se executa in mod normal, pentru un om echilibrat, toate aceste lucruri sunt lipsite de importanta.

De aceea accentuez faptul ca intr-o lume normala, intr-un 道場 [dojo] in care se cultiva echilibrul mental si fizic al practicantilor, nu trebuie sa se incurajeze sub nicio forma violenta.

La origini, 剣術 [Kenjutsu] este o disciplina martiala in care latura tehnicului predomina sub forma totalitatii notiunii stiintifice.

Din acest motiv filosofia disciplinei este orientata catre modalitatile cele mai eficiente prin care s-ar putea realiza dominarea, invingerea si intr-o ultima faza anihilarea [teki/inamicului].

Insa, in 剣道 [Kendo], fundamentat pe [Do] – deci pe o latura morala – problema invingerii [teki/inamicului] in sensul descris mai sus pur si simplu nu exista.

Aici, [teki/inamicul] isi pierde esenta semnatica devenind 相手 [aite].

相手 [aite] inseamna in aceeasi masura partener cat si oponent, in sensul in care, in cea de-a doua interpretare a termenului, reprezinta doar un aspect secundar si exclusiv competitional care poate sa intervina sau nu in timpul perioadei de studiu, in general latura competitionala tinzand sa aiba o pondere mai mare in adolescenta sau tinerete, ea diminuandu-se odata cu inaintarea in varsta a practicantilor.

Drept urmare, adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] nu este distrugerea unui oponent intr-un concurs, nici terorizarea colegilor de antrenament prin etalarea unei atitudini superioare, ci invingerea si stapanirea sinelui.

In aceasta lumina, din punctul meu de vedere, in perioada adulta, raportul intre [chikara/forta] si [waza/tehnica] trebuie sa fie sensibil dezechilibrat, cu valori situate undeva intre 20-30% forta si 70-80% tehnica.

Daca se poate pastra aceasta proportie, indiferent daca odata cu trecerea anilor corpul slabeste si nu mai raspunde atat de bine provocarilor de natura fizica, multumita superioritatii tehnice dobandite, chiar si la varste foarte inaintate practicantii se pot bucura de beneficiile 剣道 [Kendo-ului].

Insa, in cazul in care accentul pica pe partea fizica si practicantul face exces de abilitatile sale atletice pe o perioada indelungata, exista o posibilitate ridicata de aparitie a accidentelor, ceea ce ar putea conduce in final catre indepartarea aproape totala de sfera activitatilor fizice.

Consider ca o abordare matura, bazata pe 平衡 [heiko/echilibru], poate sa ofere practicantului o experienta placuta pe parcursul mai multor ani chiar si dupa momentul in care s-a decis retragerea din zona competitionala.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Un Kendo natural

Am afirmat si cu alte ocazii si reiau acest aspect si acum, repetand faptul ca in 剣道 [Kendo-ul] modern/competitional nu exista aspecte mistice.

Din acest motiv, [waza/tehnica] nu este invaluita in cine stie ce mistere, pe care le poti intelege prin practici ascetice, sau ca urmare a unor experiente transcendentale.

Desi arta japoneza a sabiei isi gaseste esenta in religia 神道 [Shinto] cu care si in prezent este in stransa legatura, si chiar daca ulterior a ajuns sa se extinda si in 禅宗 [Zen Shu/Budhismul Zen], cei mai multi dintre practicanti nu cauta prin Kendo sa obtina 悟り [Satori/Iluminarea].

Chiar daca s-ar cauta atingerea acestei etape in evolutia spirituala, ea nefiind apanajul 武道 [Budo/artei martiale], nu presupune in mod obligatoriu experienta mistica specifica anumitor secte religioase.

Insa, cum 悟り [Satori/Iluminarea] este ceva spontan, nu este exclus ca sa se poata atinge prin practica martiala chiar daca nu acesta este scopul antrenamentului de 剣道 [Kendo].

Din ceea ce am scris mai sus nu trebuie sa se inteleaga ideea conform careia pentru a practica 剣道 [Kendo] intr-un mod autentic este necesara apropierea de o anumita doctrina religioasa, ci doar faptul ca peste tot in Asia artele martiale s-au dezvoltat intr-o stransa legatura cu fenomenul religios.

Este cunoscut faptul ca, fundalul religios local si cadrul general al filosofiei bazate pe 儒教 [Jukyo/modelul Confucianist al relatiilor sociale] au influentat modul in care au aparut si s-au dezvoltat artele martiale.

In 剣道 [Kendo] acest aspect se face vizibil prin elemente ale etichetei sociale provenite din zona 神道 [Shinto] si prin exercitii de meditatie practicate la inceputul si la sfarsitul antrenamentului specifice  禅宗 [Zen Shu/Budhismului Zen].

Insa intr-un 剣道 [Kendo] comun, accesibil publicului larg, in care aspectele 神道 [Shinto] si cele 禅宗 [Zen Shu/Budhiste] sunt diminuate pana aproape de disparitia lor definitiva, 秘密がない [nu exista secrete].

La fel de adevarat este si faptul ca, strict intr-un sens tehnic, pentru desavarsirea unor miscari aparent simple sunt necesari multi ani de studiu.

Nu exista nici secrete si nici misticism pentru ca aceasta 武道 [arta martiala] de-a lungul veacurilor a fost disecata in toate directiile, incat in contemporan a devenit 科学 [kagaku/stiinta].

Paradoxul existentei sale consta in faptul ca in prezent, 剣道 [Kendo-ul] modern este in acelasi timp 芸術 [geijutsu/arta] cat si 科学 [kagaku/stiinta].

Este arta pentru ca se bazeaza pe un sistem al transmiterii autentice de la maestrul catre discipol, si este stiinta pentru ca include o metodologie de predare si de evaluare.

Totodata, dobandirea unui caracter stiintific i-a permis apropierea de domeniul sportiv, ceea ce a condus catre existenta unui regulament competitional, a unor parametrii tehnici de performanta si a arbitrajului.

[Do-ul] vine in completare, pentru a accentua latura dezvoltarii personale prin lupta cu propriul sine, in dorinta de autodepasire, inlocuind astfel necesitatea abordarii violente a武術 [bujutsu/disiplinelor martiale utilizate pe campurile de lupta].

Pe acest nou fond moral, este lipsit de importanta daca pierzi sau castigi intr-o competitie, atat timp cat stii ca in momentul respectiv ai dat dovada de 頑張っている [tot ceea ce ai avut mai bun].
Practicantii care se apropie mai mult de ideea exprimata prin [Do], au posibilitatea sa inteleaga intr-un sens mai profund latura spirituala a 剣道 [Kendo-ului] prin filosofia sa.

Pe de alta parte, cei care sunt atrasi mai mult de latura sportiva a fenomenului, pot face perfomanta in zona competitionala.

Indiferent insa de motivatia cu care intra fiecare in 道場 [dojo], onoarea este ceva ce tine de ADN-ul social.
Ea exista sau nu.

Tind sa cred ca e imposibil sa duci o viata de hot si sa practici in acelasi timp un 剣道 [Kendo] impecabil, pentru ca o viata cinstita se vede intr-un 剣道 [Kendo] cinstit, cum, o viata bazata pe corupție duce catre abordari “la limita” in meciuri, la antrenamente, etc.
Este aproape imposibil de imaginat un caz in care cineva sa stea nespalat ca un obicei si, sa aiba in acelasi timp echipamentul mentinut in conditii impecabile.

Mai mult de atat, dupa experienta japoneza am ajuns la concluzia ca nu exista, asa cum s-ar crede, un singur 剣道 [Kendo] 正しい [corect] sistematizat sub forma unui standard, ci o multitudine de “forme” de 剣道 [Kendo] influentate in cea mai mare parte de personalitatea celui care preda.

Insa, toate aceste forme care definesc sfera 剣道 [Kendo-ului] autentic nu permit in interiorul lor nicio urma de aroganta, fiind bazate pe transmiterea sincera a artei, pe un spirit de colaborare si ajutorare reciproca, in interiorul caruia cei avansati ii ajuta pe incepatori sa se dezvolte.

Intr-un 剣道 [Kendo] autentic, profesorul nu isi umileste elevul, nu il trateaza cu superioritate, nu il impiedica sa evolueze, il sustine si il incurajeaza, iar atunci cand simte ca nu mai are nimic de oferit, ii recomanda un alt profesor mai experimentat.

In acest context, o viziune prea radicală, de genul “stiu eu”, “restul sunt prosti” consider ca sta la baza dezacordului in general si, in Kendo in mod particular, motiv pentru care, din punctul meu de vedere, este bine sa fim diplomati de cate ori intalnim acest tip de gandire.

Incercarea practicarii unui 剣道 [Kendo] unic, nu doar ca este imposibila, ci si provoaca discrepante structurale in interiorul disciplinei.
Lipsa posibilitatii unicitatii nu exclude singularitatea si nici unitatea, in sensul in care vorbim despre o disciplina martiala unitara in cadrul careia singularitatea este data, asa cum am spus, de modul in care diferiti profesori executa aceeasi tehnica.

剣道 [Kendo-ul] japonez, bazat pe transmiterea directa de la maestru la discipol, este oarecum “inghitit” nemestecat, in primii zece de ani de studiu, neefiind atat de vizibila o latura a individualitatii exprimata prin forme personale in cadrul aceluiasi grup.

Asta nu inseamna absenta intelegerii si copierea mecanica, ci insusirea unei experiente primite din partea profesorului.

Este vorba mai mult despre sensul intrebarii “どうして” [de ce ?], si mai ales despre ceea ce inseamna aceasta intrebare intr-un sens primordial.

Pentru un profesor autentic intrebarea isi gaseste sensul intr-o neintelegere a tehnicii predate, ceea ce atrage dupa sine un nou val de explicatii, menite sa acopere golul existent in cunoasterea elevului.

Este un “de ce ?” menit sa adauge lamuriri la niste explicatii deja furnizate in majoritatea cazurilor intr-un mod satisfacator, dar care nu au fost pe deplin intelese de elev, din cauza unor factori exteriori modului de predare.
In acelasi timp reprezinta un prilej prin care cel care raspunde, mediteaza la propriul sau stil pedagogic si la modul in care l-ar putea perfectiona pentru viitor.

Insa, un alt sens al intrebarii mascheaza o contestare a autoritatii profesorului, care s-ar traduce prin 自分の考える方 [de cu nu merge si altfel ? / de ce nu e ca mine ?].
Acest tip de abordare, in afara faptului ca este nepoliticoasa, nu poate sa aduca cu sine o finalitate pozitiva pe cale invataturii, din simpul motiv ca ceea ce preda 先生 [profesorul] nu este ceva arbitrar, ci reprezinta incununarea efortului si experientei sale de o viata.

Sa intrebi “de ce ?” intr-o asemenea maniera, este echivalentul incercarii de a face sa functioneze un car caruia ii montezi roti patrate in locul celor rotunde.
Cu multa ambitie, pana la urma o sa se deplaseze, insa in urma miscarii, rotile patrate isi vor ciobi colturile pana in acel punct in care vor deveni rotunde asa cum este firesc.

In acest sens, 研究 [experimentul personal], in cele mai frecvente cazuri nu poate sa duca inspre inovatie, ci catre esec.

Din punctul de vedere al abordarii practicii, fata de Europa unde exista aproape declarat trei feluri de 剣道 [Kendo]: unul in 道場[dojo], unul la 試合[shiai/concurs] si unul la 審査 [shinsa/examen], in Japonia, datorita sistemului pedagogic mai sus mentionat, elevul este o copie mai tanara a maestrului, reusind astfel sa practice un 剣道 [Kendo] unitar – aceeasi forma de executie regasindu-se si in 道場 [dojo], si in timpul 試合 [shiai/concursurilor] si in timpul 審査 [shinsa/examinarilor] menite sa certifice depasirea anumitor etape tehnice.

Intr-un scenariu ideal, 剣道 [Kendo-ul] trebuie practicat intr-un mod natural, iar pentru ca acest lucru sa fie posibil, revenirea la 基本技 [kihon waza/baze] este ceva fundamental.

Pe un alt plan trebuie inteleasa diferenta dintre 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] si 試合 [shiai/concurs], si anume faptul ca prima activitate este menita sa ajute dezvoltarea spiritului si tehnicii prin experimentarea luptei.

Al doilea termen insa, implica o forma reala a confruntarii, unde lupta nu mai tine de domeniul experimentului, ci de cel al practicii, spatiu caruia practicantul trebuie sa ii faca fata si de a carui gestionare depinde, nu exclusiv, ci doar intr-o oarecare masura, desavarsirea sa ca artist martial.

Desi competitiile se pot castiga in multe feluri, intotdeauna un 剣道 [Kendo] estetic este ceva de dorit.

Insa atat in 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] cat si in 試合 [shiai/concurs], nu este vorba despre cat de mult lupti in termeni de timp/minute, ci despre 経験 [keiken/calitatea momentului, valoarea experientei dobandite].

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Kenjutsu, Iaido si Kendo

O zicala veche japoneza spune ca un 居合道 [Iaido] practicat corect face 剣術 [Kenjutsu] sa fie lipsit de sens.

Evident ca exista o nota de subiectivitate in aceasta afirmatie, insa in ciuda acestui fapt, ideea de baza este valabila.

Daca privim catre Japonia si daca ne aplecam asupra modului in care arta martiala a influentat istoria acestei tari, este lesne de inteles atasamentul locuitorilor Tarii Soarelui Rasare fata de stralucirea otelului rece al sabiilor.

Oricum ai incerca sa analizezi acest lucru, pe toate palierele – atat social, religios cat si moral – se va ajunge la o singura concluzie, si anume aceea conform careia [katana/sabia] reprezinta 武士魂 [sufletul samuraiului].

Privind dintr-o perspectiva istorica si, mai exact din punctul de vedere al vechimii, fara niciun fel de greseala 剣術 [Kenjutsu] este sursa din care ulterior au aparut atat 居合道 [Iaido] cat si 剣道 [Kendo].

Nu mi-am propus si nici nu are rost sa detaliem aici multitudinea de diferente dintre cele trei stiluri, nefiind aceasta miza textului de fata, ci o sa punctam doar caracteristicile de baza ale acestora.

剣術 [Kenjutsu] este un termen general, care include toate scolile traditionale de sabie, anterioare Perioadei Meiji.
In general, practicantii acestor scoli studiaza tehnici de lupta care isi au ca obiect supravietuirea in ipoteza participarii intr-o lupta care are loc pe campul de batalie impotriva unui adversar echipat cu armura si inarmat cu [yumi/arcul japonez], [yari/sulita], 太刀 [tachi/sabie] sau orice alta arma existenta in panoplia acelor vremuri.

Insa, intr-un mod fundamental, vorbim despre tehnici specifice campului de lupta puse in scena intr-un anumit context strategic specific epocii.

Pentru ca perioada Shogunilor Tokugawa este cunoscuta drept una a pacii, necesitatea practicarii tehnicilor de lupta mentionate mai sus scade.
In mod treptat, se renunta la studiul procedeelor care implicau armuri si lupte pe cai, in favoarea celor menite sa dezvolte, nu ca inainte – abilitati de supravietuire in batatlie, ci in mod particular spiritul practicantului.

Simplificand foarte mult tot parcursul, incepand cu Epoca Tokugawa si continuand cu precadere in Perioada Edo, accentul artelor martiale japoneze gliseaza dinspre [Jutsu/tehnica] catre [Do/cale spirituala].

Drept urmare, pe o perioada de cateva sute de ani, conducatorii scolilor principale isi adapteaza continuturile si metodologia predarii noilor realitati sociale.

Poate mai mult ca niciodata, in aceasta perioada iese in evidenta legatura spirituala dintre sabie si posesorul ei, prin reglementarea codurilor de conduita sociala.
Dintre acestea, poate cel mai cunoscut este 武士道 [Bushido/Codul Samurailor].

Desi de factura oarecum recenta fata de alte lucrari, 武士道 [Bushido/Codul Samurailor] se bazeaza pe texte mult mai vechi, asa cum este cazul colectiei 葉隠聞書 [Hagakure Kikigaki].

Acum, cand statutul samuraiului este echivalantul ideii de onoarea, tehnicile de manuirea a sabiei vin sa sustina aceast fapt.
Drept urmare, sunt selectate acele procedee care se pot utiliza in timpul duelurilor – care de multe ori aveau loc pe strazi in interiorul oraselor, in curtile locuintelor private sau chiar in interiorul palatelor sau diferitelor resedinte ale clasei razboinice.

Pe acest fond social bazat pe onoare si moralitate, infloresc si capata amploare nenumarate scoli noi si stiluri de 居合道 [Iaido].

Fata de 剣術 [Kenjutsu] care implica asa cum spuneam o lupta greoaie dusa pe campul de batalie, miza declarata a 居合道 [Iaido] era obtinerea victoriei asupra adversarului dupa prima lovitura.

居合道 [Iaido] devine echivalent cu invingerea adversarului concomitent cu tragerea sabiei din teaca, in urma victoriei lama urmand sa fie reintrodusa in lacasul sau.

Din aceasta perspectiva vorbim de un nivel al preciziei fara precedent, nivel imposibil de atins prin 剣術 [Kenjutsu], arta martiala menita sa raspunda altor tipuri de necesitati.

In principiu, diferenta de continut dintre cele doua discipline consta in faptul ca in primul caz, si anume in 居合道 [Iaido] este vorba in majoritatea situatiilor doar despre rezumarea la o singura tehnica, executata intr-un mod absolut precis, executie in interiorul careia nu exista loc pentru erori, motiv pentru care finalitatea sa culmineaza cu victoria asupra oponentului, iar in al doilea caz, cel al 剣術 [Kenjutsu] fiind vorba despre o insiruire de tehnici de atac, de blocaje, de eschive si de procedee de contra-atac, deci, de o modalitate de abordare a adversarului oarecum asemanatoare cu situatiile clasice intalnite si in alte stiluri de lupta non-japoneze.

Desi pe un palier superficial este oarecum tentant sa faci o comparatie intre cele doua discipline, axiologic este gresit sa se faca acest lucru atat din punctul de vedere al metodei cat si din punctul de vedere al procedurilor utilizate, pentru ca in unul dintre cazuri, respectiv in 居合道 [Iaido] este vorba exclusiv despre un set de tehnici care apar in momentul de inceput al luptei si care aplicate eficient fac ca acest moment sa coincida cu cel de sfarsit, iar in celalalt caz, respectiv in 剣術 [Kenjutsu] unde nu vorbim exclusiv despre lupta in armura, sunt tratate problemele luptei din momentul in care lama a fost scoasa efectiv din teaca, gest care se continua asa cum tocmai am spus prin atacuri si contra-atacuri succesive.

In cazul acestor doua discipline- metodologic – vorbim despre tehnici care urmeaza una in continuarea celeilalte.
Daca istoric 居合道 [Iaido] apare ulterior 剣術 [Kenjutsu], din perspectiva succesiunii tehnicii, 剣術 [Kenjutsu] este posibil doar dupa 居合道 [Iaido] , sau mai bine spus este posibil doar atunci cand 居合道 [Iaido] nu a fost utilizat la capacitatea sa maxima.

Avand drept reper idei bazate pe onoare si dreptate si in aceeasi masura vorbind despre o perioada de pace care a durat cateva sute de ani, in timp, violenta tehnicilor de lupta din 剣術 [Kenjutsu] s-a dovedit inutila motiv pentru care a fost inlocuta initial de miscari mult mai elegante si suple, specifice 居合道 [Iaido], urmand int-un alt punct al istoriei sa fim martorii aparitiei unei noi discipline, de aceasta data care sa includa si o latura competitionala, si anume, 剣道 [Kendo/Calea Sabiei].

Bazat pe o doctrina traditionala, cea cuprinsa in sfera 剣術 [Kenjutsu], in prezent 剣道 [Kendo/Calea Sabiei] implica in primul rand aspecte de ordin moral dupa care intr-un plan secund aspecte menite castigarii luptei.

Fata de scolile vechi de 剣術 [Kenjutsu] unde antrenamentele si spiritul luptei tinea de supravietuire si unde maestrii si practicantii in aceeasi masura se ghidau dupa sintagma 明日がない [Ashitaganai/ziua de maine nu exista], in prezent 剣道 [Kendo] este perceput pe baza ipotezei construirii pentru viitor.

In acest sens, in 剣道 [Kendo/Calea Sabiei] este important sa castigi in primul rand asupra sinelui, iar intr-o etapa urmatoare sa te gandesti la o metoda prin care ai putea sa iti domini adversarul.

Sa incerci sa combini cele doua moduri de gandire, sau mai mult, sa incerci sa abordezi o competitie de 剣道 [Kendo]  incercand sa aplici in lupta principiile distructive specifice 剣術 [Kenjutsu], reflecta totala incapacitatea de intelegere a diferentei dintre filosofia celor doua discipline martiale.

In esenta sa, 剣道 [Kendo] nu este menit sa asigure supravietuirea in cazul unei agresiuni, ci urmareste formarea si dezvoltarea spiritului practicantului.
In aceasta lumina, castigarea unui meci prin solutii necinstite, prin ranirea oponentului sau prin incercarea pacalirii arbitrilor nu isi gaseste sensul.

Un 剣道 [Kendo] exersat in 道場 [Dojo/locul unde se gaseste Calea/sala de antrenament] intr-o maniera autentica este menit sa pregateasca practicantul sa faca fata mai usor problemelor intalnite in viata cotidiana.

Acest lucru este posibil prin urmatoarele aspecte exersate in timpul antrenamentului:

間合い [Maai/zona de intalnire] – se refera la distanta pe care o au cei doi oponenti intre ei.
In principiu aceasta distanta trebuie sa fie mare si mica in acelasi timp si, in aceeasi masura sa permita punctarea oponentului fara ca acesta sa fie capabil sa inscrie propriul punct.

Mare si mic in acelasi timp inseamna ca pentru cel care o aplica trebuie sa fie mica – adica sa aiba acces facil la oponent, iar pentru acesta din urma trebuie sa fie mare, ceea ce il pune in imposibilitatea de a-si lansa propriul atac.
In acest sens, distanta reala dintre cei doi adversari poate sa fie: mica, medie sau mare.

Gestionarea unui 間合い [Maai/zona de intalnire] corect in 道場 [Dojo/locul unde se gaseste Calea/sala de antrenament], isi gaseste aplicare in viata cotidiana prin capacitatea de a gestiona un set de relatii sociale.
In acest sens, practicantul de 剣道 [Kendo] in functie de stimulii din mediu, in functie de partenerul de dialog sau in functie de situatia cu care se confrunta, este capabil sa pastreze o distanta mai mica sau mai mare, sa empatizeze mai mult sau mai putin, etc..

攻め [Seme/ initiativa atacului] – fata de alte arte martiale care sunt predate intr-o maniera defensiva, esenta 剣道 [Kendo] sta in capacitatea de a lansa un atac decisiv asupra oponentului.
Drept urmare 剣道 [Kendo] isi gaseste echivalentul in capacitatea de a proiecta si de a executa un atac corect si eficient.

Prin exersarea unui 攻め [Seme/ initiativa atacului] corect, in cotidian suntem capabili sa avem initiativa in luarea deciziilor noastre.
Drept urmare, initiativa lansarii unui atac asupra oponentului isi gaseste ecoul in capacitatea de a nu ramane pasivi la ceea ce se intampla in jurul nostru.

Ghidati de sentimentul onoarei si dreptatii, practicantii se implica in activitati utile societatii in care traiesc prin luarea initiativei, prin gestionarea unor situatii si resurse si prin aratarea determinarii necesare definitivarii lucrului inceput.

機会 [Kikai/oportunitate] se refera la alegerea momentului optim in care sa fie lansat atacul ca rezultat al lui 攻め [Seme/ initiativa atacului].

In viata de zi cu zi, aceasta reflecta capacitatea de a gestiona favorabil nu doar relatiile inter-umane, precum si capacitatea de a alege momentele cele mai bune in care care trebuie luate deciziile, in asa fel incat rezultatele sa aiba amploarea scontata.

Din acest punct de vedere, pe baza celor mentionate anterior, consider ca tranzitia dinspre [Jutsu/metoda] – notiune identica cu definitia caii razboiului, catre [Do/Cale spirituala], vine ca raspuns la provocarile evolutive cu care s-a confruntat societatea si cu care inca se confrunta in contemporan.

Drept urmare, asa cum am afirmat si in alte texte publicate pe acest blog, unul dintre motivele pentru care practicam arte martiale astazi, isi gaseste rationamentul in atingerea unei maturitati spirituale care ne permite sa ne ghidam in viata dupa concepte de tipul: onoarei, demnitatii si modestiei.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

切り方

基本的で正しい切り方は一つだけですけど先生達が自分のやり方は千差万別です。

the content of this blog do not replace the dojo training.
complete or partial reproduction of the information and images, without the written permission of the author is prohibited and is punishable under law.

Abordarea sinoptica

Nu exista ceva traditional in mod fundamental pentru ca traditia in sine implica o forma de modernitate depasita.
poate este mult mai corect sa se faca referire la un anumit secol sau curent, perioada, eveniment generator, etc.

in interiorul artelor martiale pentru a te raporta la o traditie, in sensul descris de mine mai sus, inseamna sa preiei integral, sa practici si sa transmiti mai departe un anumit set de valori si de tehnici fara sa adaugi nimic si fara sa modifici absolut niciun aspect.
dintr-o perspectiva axiologica a termenului, este oarecum dificil sa discuti despre existenta unui stil martial exclusiv traditional.

desi majoritatea stilurilor moderne incearca mai mult sau mai putin vizibil sa se raporteze la o origine istorica sau eventual sa isi inventeze una, in realitate din punctul meu de vedere, in sfera martiala perceputa ca fenomen, sunt putine aspecte mai nocive decat  acela de a nu accepta schimbarea.
sa ramai blocat intr-o traditie sau intr-un ritual care de multe ori nu apartine sau nu se identifica cu o cultura personala, sa nu accepti realitatea cotidiana, a copiezi fara sa intelegi, sa exersezi miscari sau tehnici ale caror sensuri s-au pierdut in negura timpului ajungand pana in prezent doar forme estetice lacunare, cu siguranta ajungi sa te indepartezi de ceea ce reprezinta esenta artei in sine.

vorbind despre notiunea de martial intr-o lumina sinoptica, implicit vorbim despre adaptabilitatea la un context mereu in schimbare – oamenii se schimba, necesitatile si motivatiile lor se schimba, lumea in ansamblul ei se schimba si, chiar daca nu se mai pune problema utilizarii in prezent a unui ansamblu de tehnici prin care sa iti suprimi adversarul cat mai repede si cat mai eficient – pentru ca asta era ideea urmarita intr-o lupta pe viata si pe moarte pana nu cu mult timp in urma – sensul central al artelor martiale implica in continuare o forma de control.

in contemporan insa, ideea de control nu mai trebuie sa fie perceputa intr-un prim plan ca fiind indreptata asupra unui adversar in lupta, ci ca forma de control asupra sinelui practicantului precum si ca mod in care datorita antrenamentului din Dojo fiecare este capabil sa gestioneze mai eficient o situatie sociala cu care se confrunta.

dincolo de toate acesta aspecte nu ramane decat forma – modul in care se pozitioneaza sabia intr-un anumit stil este sensibil diferit de un alt stil, aspecte de eticheta diferite, echipamente de protectie oarecum diferite, materiale si culori diferite, etc lucruri care in esenta nu conteaza atat de mult, pentru ca nu un kimono frumos te transforma din perspectiva talentului cum nici o sabie din cel mai bun otel nu te transforma intr-un practicant desavarsit doar pentru ca se afla in simpla ta posesie.
ceremonialul, eticheta, toate aspectele care tin de forma, nu au nici un sens in sine ca elemete gandite separat atat timp cat nu servesc unui scop mai amplu si nu sunt fundamentate pe cunostinte tehnice de o foarte buna calitate.

pe de alta parte exista infinite posibilitati, multe tipologii, cluburi, asociatii, stiluri si abordari diferite – unele mai apropiate si altele mai indepartate de o traditie martiala – incat fiecare aspirant poate sa gaseasca un segment cu care sa simta ca intra in dialog, pentru ca la un nivel simbolic totul se reduce la dialog, la interpretare, la negociere si la conciliere.

din punctul meu de vedere arta martiala este posibila in contextul unei atitudini optime care isi gaseste ecoul pe acest teren in asa fel incat fiecare practicant se identifica cu stilul in cauza si cu rigorile impuse de acesta, motiv pentru care atunci cand intr-un anumit context apare un sentiment de incorsetare sau cand valorile personale nu mai coincid cu cele promovate prin calea urmata este bine sa se intrerupa orice legatura cu activitatea in cauza si sa se regandeasca noile optiuni.

nu cred ca esenta artei martiale trebuie cautata in spectacol – desi demonstratiile isi au rolul lor bine meritat – cum nu trebuie cautata nici in imobilitate si de aici in lipsa unei viziuni autentice despre ceea ce inseamna evolutia fiecarui individ, independent si indiferent de pozitia sa sociala, intelectuala, de apartenenta la un grup, etc

este trist ca in viata sa nu poti lua singur propriile hotarari, sa ai nevoie de regulile altuia pentru a putea fi fericit si sa iti ascunzi in frunzisul etichetei sau moralei propria incapacitate de a decide pe ce drum urmeaza sa mergi.

pe baza celor scrise mai sus, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca nimic nu poate exista in absenta propriei esente.

cititorii acestui blog de arte martiale ar trebui sa inteleaga ca toate sfaturile tehnice pe care le-am scris aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.
scopul lor este sa scoata in evidenta pe cat posibil fara prea multe cuvinte esenta fiecarei tehnici asemenea unui rezumat.

reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.