Posts Tagged ‘Ploiesti Kenjutsu’

In functie de nivelul fiecarui practicant, exista seturi diferite de 目的 [obiective] care se pot atinge prin 武術の稽古 [antrenamentul martial].

Insa, dincolo de asta, in majoritatea cazurilor, exista cateva aspecte fundamentale specifice modului in care trebuie abordat un  正しい剣道 [Kendo corect].

Primul dintre acestea este [rei].

[rei] in limba japoneza inseamna in aceeasi masura “maniere/eticheta” cat si “salut ceremonios”, insa modul in care trebuie executat se apropie oarecum de semnificatia temenului 感謝 [kansha/apreciere]. Din acest motiv trebuie exprimat cu sinceritate.

In acest sens, gestul salutului nu este simpla miscare sau flux mecanic, ci “dialog recunoscator” prin care comunici cu cel din fata ta.

Cultura asiatica fiind puternic influentata de valorile filosofiei 儒道 [Confucianiste], este din foarte multe puncte de vedere tributara cultului stramosilor si pe cale de consecinta valorilor fundamentale ale familiei.

Acest lucru in Japonia, de-a lungul secolelor, s-a suprapus cu ideile religiei 神道 [Shinto] si cu cele 仏教 [Buddhiste].

Drept urmare, in toata sfera artelor martiale traditionale patronate de 神道 [Shinto], 正面に礼 [Shomennirei] indrepatat catre 神棚 [Kamidana/zona altarului] unde salasluieste お神様 [Zeitatea] care vegheaza asupra sigurantei 道場 [Dojo-ului], este cea mai importanta forma de salut cu care incepe si cu care se termina 稽古 [keiko/practica].

Urmatorul salut este adresat profesorului prin 先生に礼 [senseinirei] cu scopul de a exprima gratitudinea fata de amabilitatea acestuia de a transmite cunostintele sale elevilor.

Sensul cu care se executa acest salut este apropiat de cel al conceptului de お願いします[onegaishimasu], termen extrem de greu de tradus in limba romana fara a ii altera semnificatia, notiune care insa implica atat rugamintea de a primi invatatura cat si recunoasterea autoritatii profesorului.

Ultimul salut, お互いに礼 [otagainirei] este adresat colegilor.

Si in acest caz trebuie avut in minte sentimentul de お願いします[onegaishimasu], numai ca de aceasta data sensul expresiei cuprinde rugamintea de a exersa impreuna.

Cineva care intelege cu adevarat si isi aproprie semnificatia [rei/etichetei] in 道場 [Dojo-ului], din start nu are cum sa aiba o atitudine negativa in timpul antrenamentului pentru ca aceasta ar intra in contradictoriu cu o stare de fapt asumata.

Tot rationamentul de pana acum conduce catre un al doilea aspect fundamental din 剣道 [Kendo] si anume 自制 [jisei/stapanirea de sine].

In momentul in care 稽古 [keiko/antrenamentul] este guvernat de [rei/eticheta], in 道場 [Dojo] relatiile interumane decurg in mod natural, motiv pentru care nimeni nu incearca sa isi demonstreze superioritatea tehnica printr-o atitudine aroganta sau violenta, simpla existenta a unui comportament necivilizat pozitionand subiectul intr-o exterioritate definita de 無礼 [burei/lipsa civilizatiei].

Competititivatea aflata sub imperiul notiunii de お願いします[onegaishimasu], se manifestarea prin doua aspecte distincte, si anume 地稽古 [jigeiko/forma de antrenament tehnic] si 試合 [shiai/meciul].

In primul caz, 地稽古 [jigeiko] are loc sub forma unei practici constructive in care 後輩 [kohai/gradul mic] poate evolua multumita atentiei pe care o primeste de la 先輩 [senpai/gradul avansat], acesta din urma fiind dator printr-o atitudine deschisa sa protejeze, sa indrume si sa ajute.

In cel de-al doilea caz, ideea de 試合 [shiai/meciul] trebuie sa se suprapuna in mare parte cu cea a 自制 [jisei/stapanirii de sine] pentru ca adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] este acela de a fortifica spiritul prin antrenament.

Drept urmare, miza reala nu este aceea a obtinerii unei medalii, ci aceea de a castiga asupra propriului sine.

Pentru a putea controla acest aspect, victoria trebuie sa fie egala infrangerii. Victoria egala infrangerii nu inseamna tratatea confruntarii dintr-o stare pasiva, ci detasarea de obiectivul victoriei, scopul confruntarii fiind acela de a demonstra in afara propriului 道場 [dojo] o forma corecta de 剣道 [Kendo].

Prin practicarea unei forme corecte se depaseste nu doar un prag al esteticii tehnice ci se si poate obtine victoria ca factor secundar al unui parcurs corect.

In aceasta lumina, castigarea unui meci, nemaifiind un scop in sine, devine simbolul unei etape depasite.

Consider ca pierderea stapanirii de sine atat in timpul antrenamentelor obisnuite cat si in timpul competitiilor, fapt evidentiat de practicarea unui 剣道 [Kendo] dezordonat si violent, nu inseamna decat indepartarea de [rei/curtoazie] si implicit de adevarata natura a artei martiale.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Am avut ocazia sa aud de nenumarate ori in afara Japoniei spunandu-se despre 剣道 [Kendo] ca este un sport de contact, ceea ce ar justifica in interiorul sau un anumit grad de violenta.

Nu am fost niciodata de acord cu acest tip de mentalitate si nu pot sa o sustin indifernt de perspectiva din care as privi lucrurile, mai ales datorita faptului ca foarte multi dintre cei care isi exteriorizau aceasta opinie in majoritatea situatiilor nu faceau o foarte clara distinctie intre conceptul violentei fundamentale si cel al utilizarii fortei in sensul propriu al ustensilitatii sale.

In esenta, consider ca o atitudine violenta este apanajul oamenilor frustrati care in lipsa capacitatii de a isi gestiona suficient de bine emotiile incearca sa gaseasca supape in diferite zone de activitati.

Evident ca intr-o lume libera in care fiecare face ce vrea cu timpul si cu banii lui, acest aspect nu deranjeaza, in ipoteza in care exista un palier echivalent de comunicare.

De asemenea, nu consider ca fiind o problema momentul in care niste adulti, de buna voie, experimenteaza un anumit tip de antrenament  asumat.

Problema reala apare atunci cand practicantii obisnuiti ai unui 道場 [dojo] devin victimele violentei si, mai mult decat atat, atunci cand indivizi violenti incearca modificarea modului de gandire al unui practicant obisnuit prin inducerea unui set valori bazate pe modele sau argumente de autoritate violente.

Faptul ca la cine stie ce club exista un profesor violent in fata caruia nu rezista nimeni in picioare, sau faptul ca in cine stie ce context, la cine stie ce stagiu un profesor faimos a demonstrat o tehnica mai in forta decat se executa in mod normal, pentru un om echilibrat, toate aceste lucruri sunt lipsite de importanta.

De aceea accentuez faptul ca intr-o lume normala, intr-un 道場 [dojo] in care se cultiva echilibrul mental si fizic al practicantilor, nu trebuie sa se incurajeze sub nicio forma violenta.

La origini, 剣術 [Kenjutsu] este o disciplina martiala in care latura tehnicului predomina sub forma totalitatii notiunii stiintifice.

Din acest motiv filosofia disciplinei este orientata catre modalitatile cele mai eficiente prin care s-ar putea realiza dominarea, invingerea si intr-o ultima faza anihilarea [teki/inamicului].

Insa, in 剣道 [Kendo], fundamentat pe [Do] – deci pe o latura morala – problema invingerii [teki/inamicului] in sensul descris mai sus pur si simplu nu exista.

Aici, [teki/inamicul] isi pierde esenta semnatica devenind 相手 [aite].

相手 [aite] inseamna in aceeasi masura partener cat si oponent, in sensul in care, in cea de-a doua interpretare a termenului, reprezinta doar un aspect secundar si exclusiv competitional care poate sa intervina sau nu in timpul perioadei de studiu, in general latura competitionala tinzand sa aiba o pondere mai mare in adolescenta sau tinerete, ea diminuandu-se odata cu inaintarea in varsta a practicantilor.

Drept urmare, adevaratul sens al 剣道 [Kendo-ului] nu este distrugerea unui oponent intr-un concurs, nici terorizarea colegilor de antrenament prin etalarea unei atitudini superioare, ci invingerea si stapanirea sinelui.

In aceasta lumina, din punctul meu de vedere, in perioada adulta, raportul intre [chikara/forta] si [waza/tehnica] trebuie sa fie sensibil dezechilibrat, cu valori situate undeva intre 20-30% forta si 70-80% tehnica.

Daca se poate pastra aceasta proportie, indiferent daca odata cu trecerea anilor corpul slabeste si nu mai raspunde atat de bine provocarilor de natura fizica, multumita superioritatii tehnice dobandite, chiar si la varste foarte inaintate practicantii se pot bucura de beneficiile 剣道 [Kendo-ului].

Insa, in cazul in care accentul pica pe partea fizica si practicantul face exces de abilitatile sale atletice pe o perioada indelungata, exista o posibilitate ridicata de aparitie a accidentelor, ceea ce ar putea conduce in final catre indepartarea aproape totala de sfera activitatilor fizice.

Consider ca o abordare matura, bazata pe 平衡 [heiko/echilibru], poate sa ofere practicantului o experienta placuta pe parcursul mai multor ani chiar si dupa momentul in care s-a decis retragerea din zona competitionala.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

勉強 [benkyo/invatarea] este fundamentata pe urmatoarele aspecte:

1. stabilirea obiectivelor generale si a celor operationale;
2. obtinerea si intelegerea informatiei;
3. corelarea noilor informatii cu cele deja existente;
4. aplicarea cunostintelor in practica si repetitia lor;
5. analizarea rezultatelor obtinute;

In 剣道 [Kendo], natura obiectivelor depinde de niveul fiecarui practicant si de motivatia cu care intra in 道場 [dojo].

Chiar daca in majoritatea cazurilor 先生 [profesorul] este responsabil de transmiterea noilor cunostinte, un 学生 [elev] care este incapabil sa studieze individual nu are cum sa depaseasca zona mediocritatii.

In pedagogie, termenul de “理解” [rikai/simpla intelegere] nu exista datorita faptului ca este imposibil de cuantificat, fiind deci nestiintific.

L-am adoptat in acest text cu sensul lui de baza, si anume acela de “a avea o idee clara asupra unui lucru”.

Pe de alta parte insa, 理解度 [rikaido/gradul de intelegere], presupune “a putea cuprinde cu mintea”, ceea ce inseamna tocmai inceputul capacitatii de sinteza, care permite ulterior formarea de legaturi intre ceea ce se stia si 教えていただいた [ceea ce tocmai s-a invatat].

Ca si in orice alte domenii, o transmitere care nu isi gaseste rezultatul in aplicarea imediata a cunostintelor si care nu este urmata de o repetitie a lor, nu este decat pierdere de timp.

Niciodata nu trebuie pierdut din vedere faptul ca de analizarea rezultatelor obtinute depinde evolutia ulterioara a practicantului.

Urmarind aceasta idee, analizarea trebuie sa se desfasoare pe cel putin doua planuri:

– o analiza imediata direct in 道場 [dojo], la sfarsitul antrenamentului in care elevul trebuie sa caute sa obtina puncte de vedere pertinente de la cei cu care a avut ocazia sa exerseze;
– o analiza individuala, ulterioara, in care practicantul urmareste momente cheie surprinse in fotografii sau inregistrari video realizate in timpul antrenametului.

La un nivel superior, se afla un alt tip de analiza externa, de o foarte mare importanta din punctul meu de vedere, reprezentata de 審査 [shinsa/examene] in urma carora se pot obtine 免許 [menkyo/certificari] sau [dan].

Consider ca promovarea acestora este echivalenta cu confirmarea faptului ca elevul a depasit anumite etape aflate pe calea evolutiei sale martiale.

O ultima observatie trebuie facuta aici asupra termenului japonez de [dan] care in majoritatea cazurilor de traduce prin “grad”.

Daca in limba romana “grad” inseamna “valoarea unei mărimi, considerata in raport cu o valoare de referinta” sau “criteriu de apreciere a felului in care se realizează un proces”, in limba japoneza, [dan] inseamna “etapa/stadiu”, intelegerea gresita implicand o deformare a sensului, pentru ca vorbim de etape care trebuie depasite si nu despre simpla cuantificare a unor rezultate de moment.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

Am afirmat si cu alte ocazii si reiau acest aspect si acum, repetand faptul ca in 剣道 [Kendo-ul] modern/competitional nu exista aspecte mistice.

Din acest motiv, [waza/tehnica] nu este invaluita in cine stie ce mistere, pe care le poti intelege prin practici ascetice, sau ca urmare a unor experiente transcendentale.

Desi arta japoneza a sabiei isi gaseste esenta in religia 神道 [Shinto] cu care si in prezent este in stransa legatura, si chiar daca ulterior a ajuns sa se extinda si in 禅宗 [Zen Shu/Budhismul Zen], cei mai multi dintre practicanti nu cauta prin Kendo sa obtina 悟り [Satori/Iluminarea].

Chiar daca s-ar cauta atingerea acestei etape in evolutia spirituala, ea nefiind apanajul 武道 [Budo/artei martiale], nu presupune in mod obligatoriu experienta mistica specifica anumitor secte religioase.

Insa, cum 悟り [Satori/Iluminarea] este ceva spontan, nu este exclus ca sa se poata atinge prin practica martiala chiar daca nu acesta este scopul antrenamentului de 剣道 [Kendo].

Din ceea ce am scris mai sus nu trebuie sa se inteleaga ideea conform careia pentru a practica 剣道 [Kendo] intr-un mod autentic este necesara apropierea de o anumita doctrina religioasa, ci doar faptul ca peste tot in Asia artele martiale s-au dezvoltat intr-o stransa legatura cu fenomenul religios.

Este cunoscut faptul ca, fundalul religios local si cadrul general al filosofiei bazate pe 儒教 [Jukyo/modelul Confucianist al relatiilor sociale] au influentat modul in care au aparut si s-au dezvoltat artele martiale.

In 剣道 [Kendo] acest aspect se face vizibil prin elemente ale etichetei sociale provenite din zona 神道 [Shinto] si prin exercitii de meditatie practicate la inceputul si la sfarsitul antrenamentului specifice  禅宗 [Zen Shu/Budhismului Zen].

Insa intr-un 剣道 [Kendo] comun, accesibil publicului larg, in care aspectele 神道 [Shinto] si cele 禅宗 [Zen Shu/Budhiste] sunt diminuate pana aproape de disparitia lor definitiva, 秘密がない [nu exista secrete].

La fel de adevarat este si faptul ca, strict intr-un sens tehnic, pentru desavarsirea unor miscari aparent simple sunt necesari multi ani de studiu.

Nu exista nici secrete si nici misticism pentru ca aceasta 武道 [arta martiala] de-a lungul veacurilor a fost disecata in toate directiile, incat in contemporan a devenit 科学 [kagaku/stiinta].

Paradoxul existentei sale consta in faptul ca in prezent, 剣道 [Kendo-ul] modern este in acelasi timp 芸術 [geijutsu/arta] cat si 科学 [kagaku/stiinta].

Este arta pentru ca se bazeaza pe un sistem al transmiterii autentice de la maestrul catre discipol, si este stiinta pentru ca include o metodologie de predare si de evaluare.

Totodata, dobandirea unui caracter stiintific i-a permis apropierea de domeniul sportiv, ceea ce a condus catre existenta unui regulament competitional, a unor parametrii tehnici de performanta si a arbitrajului.

[Do-ul] vine in completare, pentru a accentua latura dezvoltarii personale prin lupta cu propriul sine, in dorinta de autodepasire, inlocuind astfel necesitatea abordarii violente a武術 [bujutsu/disiplinelor martiale utilizate pe campurile de lupta].

Pe acest nou fond moral, este lipsit de importanta daca pierzi sau castigi intr-o competitie, atat timp cat stii ca in momentul respectiv ai dat dovada de 頑張っている [tot ceea ce ai avut mai bun].
Practicantii care se apropie mai mult de ideea exprimata prin [Do], au posibilitatea sa inteleaga intr-un sens mai profund latura spirituala a 剣道 [Kendo-ului] prin filosofia sa.

Pe de alta parte, cei care sunt atrasi mai mult de latura sportiva a fenomenului, pot face perfomanta in zona competitionala.

Indiferent insa de motivatia cu care intra fiecare in 道場 [dojo], onoarea este ceva ce tine de ADN-ul social.
Ea exista sau nu.

Tind sa cred ca e imposibil sa duci o viata de hot si sa practici in acelasi timp un 剣道 [Kendo] impecabil, pentru ca o viata cinstita se vede intr-un 剣道 [Kendo] cinstit, cum, o viata bazata pe corupție duce catre abordari “la limita” in meciuri, la antrenamente, etc.
Este aproape imposibil de imaginat un caz in care cineva sa stea nespalat ca un obicei si, sa aiba in acelasi timp echipamentul mentinut in conditii impecabile.

Mai mult de atat, dupa experienta japoneza am ajuns la concluzia ca nu exista, asa cum s-ar crede, un singur 剣道 [Kendo] 正しい [corect] sistematizat sub forma unui standard, ci o multitudine de “forme” de 剣道 [Kendo] influentate in cea mai mare parte de personalitatea celui care preda.

Insa, toate aceste forme care definesc sfera 剣道 [Kendo-ului] autentic nu permit in interiorul lor nicio urma de aroganta, fiind bazate pe transmiterea sincera a artei, pe un spirit de colaborare si ajutorare reciproca, in interiorul caruia cei avansati ii ajuta pe incepatori sa se dezvolte.

Intr-un 剣道 [Kendo] autentic, profesorul nu isi umileste elevul, nu il trateaza cu superioritate, nu il impiedica sa evolueze, il sustine si il incurajeaza, iar atunci cand simte ca nu mai are nimic de oferit, ii recomanda un alt profesor mai experimentat.

In acest context, o viziune prea radicală, de genul “stiu eu”, “restul sunt prosti” consider ca sta la baza dezacordului in general si, in Kendo in mod particular, motiv pentru care, din punctul meu de vedere, este bine sa fim diplomati de cate ori intalnim acest tip de gandire.

Incercarea practicarii unui 剣道 [Kendo] unic, nu doar ca este imposibila, ci si provoaca discrepante structurale in interiorul disciplinei.
Lipsa posibilitatii unicitatii nu exclude singularitatea si nici unitatea, in sensul in care vorbim despre o disciplina martiala unitara in cadrul careia singularitatea este data, asa cum am spus, de modul in care diferiti profesori executa aceeasi tehnica.

剣道 [Kendo-ul] japonez, bazat pe transmiterea directa de la maestru la discipol, este oarecum “inghitit” nemestecat, in primii zece de ani de studiu, neefiind atat de vizibila o latura a individualitatii exprimata prin forme personale in cadrul aceluiasi grup.

Asta nu inseamna absenta intelegerii si copierea mecanica, ci insusirea unei experiente primite din partea profesorului.

Este vorba mai mult despre sensul intrebarii “どうして” [de ce ?], si mai ales despre ceea ce inseamna aceasta intrebare intr-un sens primordial.

Pentru un profesor autentic intrebarea isi gaseste sensul intr-o neintelegere a tehnicii predate, ceea ce atrage dupa sine un nou val de explicatii, menite sa acopere golul existent in cunoasterea elevului.

Este un “de ce ?” menit sa adauge lamuriri la niste explicatii deja furnizate in majoritatea cazurilor intr-un mod satisfacator, dar care nu au fost pe deplin intelese de elev, din cauza unor factori exteriori modului de predare.
In acelasi timp reprezinta un prilej prin care cel care raspunde, mediteaza la propriul sau stil pedagogic si la modul in care l-ar putea perfectiona pentru viitor.

Insa, un alt sens al intrebarii mascheaza o contestare a autoritatii profesorului, care s-ar traduce prin 自分の考える方 [de cu nu merge si altfel ? / de ce nu e ca mine ?].
Acest tip de abordare, in afara faptului ca este nepoliticoasa, nu poate sa aduca cu sine o finalitate pozitiva pe cale invataturii, din simpul motiv ca ceea ce preda 先生 [profesorul] nu este ceva arbitrar, ci reprezinta incununarea efortului si experientei sale de o viata.

Sa intrebi “de ce ?” intr-o asemenea maniera, este echivalentul incercarii de a face sa functioneze un car caruia ii montezi roti patrate in locul celor rotunde.
Cu multa ambitie, pana la urma o sa se deplaseze, insa in urma miscarii, rotile patrate isi vor ciobi colturile pana in acel punct in care vor deveni rotunde asa cum este firesc.

In acest sens, 研究 [experimentul personal], in cele mai frecvente cazuri nu poate sa duca inspre inovatie, ci catre esec.

Din punctul de vedere al abordarii practicii, fata de Europa unde exista aproape declarat trei feluri de 剣道 [Kendo]: unul in 道場[dojo], unul la 試合[shiai/concurs] si unul la 審査 [shinsa/examen], in Japonia, datorita sistemului pedagogic mai sus mentionat, elevul este o copie mai tanara a maestrului, reusind astfel sa practice un 剣道 [Kendo] unitar – aceeasi forma de executie regasindu-se si in 道場 [dojo], si in timpul 試合 [shiai/concursurilor] si in timpul 審査 [shinsa/examinarilor] menite sa certifice depasirea anumitor etape tehnice.

Intr-un scenariu ideal, 剣道 [Kendo-ul] trebuie practicat intr-un mod natural, iar pentru ca acest lucru sa fie posibil, revenirea la 基本技 [kihon waza/baze] este ceva fundamental.

Pe un alt plan trebuie inteleasa diferenta dintre 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] si 試合 [shiai/concurs], si anume faptul ca prima activitate este menita sa ajute dezvoltarea spiritului si tehnicii prin experimentarea luptei.

Al doilea termen insa, implica o forma reala a confruntarii, unde lupta nu mai tine de domeniul experimentului, ci de cel al practicii, spatiu caruia practicantul trebuie sa ii faca fata si de a carui gestionare depinde, nu exclusiv, ci doar intr-o oarecare masura, desavarsirea sa ca artist martial.

Desi competitiile se pot castiga in multe feluri, intotdeauna un 剣道 [Kendo] estetic este ceva de dorit.

Insa atat in 地稽古 [jigeiko/lupta de antrenament] cat si in 試合 [shiai/concurs], nu este vorba despre cat de mult lupti in termeni de timp/minute, ci despre 経験 [keiken/calitatea momentului, valoarea experientei dobandite].

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

剣道二刀流 [Kendo Nito-Ryu/Scoala celor doua sabii] se practica utilizand simultan doua 竹刀 [shinai-uri]: 大刀 [daito] si 小刀 [shoto].

Dimensiunile celor doua arme sunt urmatoarele:

In cazul barbatilor:
大刀 [daito] – maxim 114cm si mai greu de 440g;
小刀 [shoto] – maxim 62cm cu greutatea cuprinsa intre 280-300g.

In cazul femeilor:
大刀 [daito] – maxim 114cm si mai greu de 400g;
小刀 [shoto] – maxim 62cm cu greutatea cuprinsa intre 250-280g.

In cazul in care se doreste construirea unui 竹刀 [shinai] din piese vechi ramase de la alte shinai-uri de dimensiune standard [destinate utilizarii de catre adulti], trebuie facute masuratorile in asa fel incat toate noile parti sa fie aliniate dupa nodul principal al lemnului de bambus folosit, asa cum reiese din imaginile de mai jos.

Dupa ce s-a realizat alinierea corecta si dupa ce au fost scurtate piesele, trebuie ajustat profilul general si greutatea fiecareia in parte, in asa fel incat greutatea finala a componentelor de bambus si a celor de piele care formeaza 竹刀 [shinai-ul] sa fie in conformitate cu valorile mentionate.
In greutatea mentionata anterior nu este inclusa si tsuba.

In functie de stilul personal al practicantului, trebuie ajustat centrul de greutate al fiecarei arme, in asa fel incat sa nu existe diferente semnificative in cazul in care pentru practica si pentru concurs se folosesc shinai-uri din seturi diferite.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

 

Acest articol este scris pe baza experientei personale pe care am avut-o in Japonia in urma utilizarii unui numar foarte mare de sabii de bambus si din lemn de stejar, realizate de producatori diferiti si de calitati diferite.

Textul de fata se refera in mod exclusiv la intretinerea 剣道竹刀 [sabiei de bambus specifice disciplinei Kendo]  si nu face obiectul analizei altor tipuri de shinaiuri – 袋竹刀 [fukuroshinai] intalnite in 古流剣術 [Koryukenjutsu/scolile traditionale de lupta cu sabia].

Odata cu aparitia generica a 竹刀 [shinai/sabiei de bambus] si a 防具 [Bogu/armurii], modul in care s-a modificat 練習の形 [structura antrenamentelor] a permis o apropiere mult mai mare de ceea ce presupunea lupta reala, inaintea acestui moment studiul fiind preponderent orientat catre exercitii cu miscari prestabilite, cunoscute sub numele de  [kata] realizate cu ajutorul 木刀 [bokuto/sabiilor din lemn de stejar].

Aspectul cel mai important in contextul utilizarii bokuto este acela al greutatii si rigiditatii lemnului.

Din acest motiv, niciun practicant nu se putea apropia de ceea ce inseamna experimentarea reactiei in lupta dincolo de un anumit punct, fara sa se expuna la consecinte serioase, care in majoritatea cazurilor implicau cel putin rani grave.

In functie de [Ryu/scoala de provenienta] si de linia de descendenta a maestrilor, exercitiile [kata] puteau sa fie mai simple sau mai complexe, executate individual sau cu partener.
Pentru o apropiere si mai mare de ceea ce insemna realitatea confruntarii intre doi adversari, suplimentar exercitiilor kata se practicau diferite forme de 試し切り [Tameshigiri/teste de taiere].
Nu o sa detaliez acest aspect al metodologiei traditionale aici pentru ca nu face obiectul articolului de fata.

Motivul pentru care a fost adoptat 竹刀 [shianiul/sabia de bambus] ca inlocuitor al 木刀 [bokuto/sabiei de stejar] este acela al sigurantei antrenamentului.
Din acest punct de vedere, bambusul fiind un material elastic permite executarea unor lovituri rapide si puternice, lucru imposibil de realizat cu o sabie din lemn si cu atat mai putin cu o sabie realizata din metal.

In prezent, in multe dintre scolile traditionale inca se studiaza acest tip de tehnica unde arma folosita este 木刀 [bokuto], insa din punctul meu de vedere studiul exclusiv de acest tip nu este suficient pentru cineva care are drept obiectiv participarea la competitii de 剣道 [Kendo].

Pentru ca in 剣道 [Kendo] vorbim in acelasi timp atat despre elemente de dezvoltare personala, cat si despre practicarea unei activitati martiale in conditii de maxima siguranta, evident ca intretinerea echipamentului este ceva esential.

Pe de o parte, trebuie intretinut pentru a evita producerea accidentelor in timpul practicii, iar pe de alte parte trebuie urmarita preungirea duratei de utilizare a echipamentului.
Insa, daca cel de-al doilea aspect tine de criterii subiective, primul – cel al sigurantei este absolut fundamental.

Asa cum am afirmat si cu alte ocazii, de fiecare data cand apare o pauza in timpul antrenamentului, o atentie deosebita trebuie acordata inspectarii sabiei de bambus, iar verificarea sa este absolut obligatorie inainte de inceperea unui nou antrenament.

Din cauza faptului ca in Romania clima este mult diferita fata de cea din Japonia, in Europa intretinerea shinaiurilor este mult mai anevoioasa decat in Asia.
Acest lucru este influentat in principal de nivelul umiditatii din aer si de temperatura mediului in care se depoziteaza pe perioade mai lungi, pana cand sunt folosite in antrenamente.

Este un mit care circula printre practicantii mai putin informati, conform caruia la competitii sau stagii e bine sa ai lucrurile cele mai bune cu putinta – motiv pentru care toti fac eforturi sa apara la aceste evenimente cu shianiuri noi.
Insa pe cat de noi sunt, pe atat de periculoase se dovedesc in lupta, pentru ca asa cum spuneam exista o falsa impresie cum ca un shinai se poate utiliza imediat dupa ce a fost luat de pe raftul magazinului.

Shianiul trebuie pregatit pentru a-l utiliza, la fel ca si telefonul mobil a carui baterie trebuie incarcata dupa ce a fost scos din cutie, chiar daca bateria in sine vine incarcata din fabrica intr-o proportie de 20-30%.
Evident ca poti sa folosesti telefonul in cauza pentru un apel sau cat sa instalezi o aplicatie, insa cu certitudine nu poti sa il folosesti la capacitatea sa maxima.

La fel este si cazul unui shinai nou – poti sa il balansezi in aer de cateva ori fara sa il strici neaparat insa, incercarea unei tehnici de contact poate sa il afecteze iremediabil.

Pentru ca elementul caracteristic al shinaiului este materialul din care este realizat – respectiv bambusul si pe cale de consecinta elasticitatea, odata pierduta face sa nu existe diferente intre o arma noua si una veche.

Drept urmare intretinerea in parametrii normali de functionare a unui shinai implica doua aspecte:
1. intretinerea proprietatilor mecanice, prin pastrarea elasticitatii optime a materialului;
2. intretinerea profilului elementelor, prin remodelarea constanta ca urmare a eliminarii aschiilor si micro-fisurilor aparute in urma utilizarii.
Acest lucru se realizeaza prin smirgheluire cu cel putin 2 tipuri diferite de hartie abraziva, incepand cu o granulatie mare dupa care trepat de realizeaza finisajul scazand treptat granulatia.
Personal pentru aceasta operatiune folosesc 4 tipuri de hartie abraziva cu granulatii diferite pe care le aleg in functie de structura lemnului de bambus si de starea de degradare a piesei pe care o reconditionez.
3. intretinerea elementelor de piele, de nylon si de cauciuc/plastic menite sa asigure stabilitatea componentelor de bambus.
Pentru a indeparta umezeala excesiva aparuta ca urmare a intrarii in contact cu transpiratia palmelor, in majoritatea cazurilor este suficienta uscarea componentelor de piele intr-un mediu bine ventilat si in acelasi timp ferit de razele soarelui.
Atat piesele de cauciuc/plastic cat si cele de nylon nu se pot intretine sau repara, singura solutie fiind inlocuirea lor atunci cand sunt observate urme de uzura.

In general, defectele descrise la punctul 2 sunt mult mai des intalnite in cazul in care punctului 1 nu i se acorda atentia cuvenita, mentinerea elasticitatii in fibra de cele mai multe ori fiind suficienta sa asigure protectia mecanica impotriva efectelor loviturilor efectuate la intensitati normale.

Mentinerea elasticitatii si rehidratatea bambusului se face prin ungerea sa constanta cu ulei.
Ideal este uleiul de camelie – care este si cel mai scump, o varianta putin mai slaba este uleiul destinat ungerii mecanismelor fine/masini de cusut, etc. ultima varianta fiind uleiul pentru gatit.

Ungerea trebuie sa se faca in cel putin doua serii, intre care trebuie sa treaca cel putin 12 ore.
Intre cele doua serii, bambusul trebuie impachetat in folie sau pungi de plastic in asa fel incat sa nu intre in contact cu aerul- in acest fel impiedicand procesul de evaporare si favorizandu-l pe cel de absorbtie.

In cazul bambusului vechi al shinaiurilor folosite, inainte de aplicarea primului strat de ulei trebuie indepartate complet aschiile si micro-fisurile prin smirgheluire.
Uneori, dupa primele 12 ore se pot observa pe suprafata lemnului noi micro-fisurile sau zonele cu aschii de mici dimensiuni care nu au fost indepartate de prima etapa in care s-a realizat smirgheluirea. Si aceste defecte trebuie indepartate inainte de aplicarea unui nou strat de ulei.

Dupa ce s-a restabilit nivelul de umiditate optima, in toata masa materialului trebuie evitate exercitiile care implica contactul cu elemete dure, pentru ca rehidratarea nu asigura instantaneu obtinerea elasticitatii, ci reprezinta o etapa catre obtinerea acesteia.

Elasticitatea optima se atinge prin exercitii suburi executate in aer, in cazul ideal fiind suficiente intre 5000 si 7000 de repetari.

Dupa finalizarea setului de repetari descris mai sus trebuie inca o data desfacut shinaiul si unse elemetele din bambus.
Diferenta intre fazele initiale si aceasta ultima etapa consta in faptul ca odata finalizata si indepartat surplusul de ulei cu ajutorul unui material absorbant, shinaiul se poate utiliza optim pentru un antrenament care se desfasoara in conditii normale.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.

教育学 [Kyouikugaku] este termenul care se refera la pedagogie prin obiectul sau ca studiu al educatiei.

In 剣道 [Kendo] atunci cand ne referim la metodologia predarii vorbim despre 教授法 [Kyoujuhou].

Primul meu contact cu 剣道 [Kendo] – evident unul de natura teoretica – a fost in anul 1994 prin intermediul Dictionarului de Arte Martiale, scris de Louis Frederic.

Din pacate, entuziasmul descoperirii revelate prin lectura, s-a dovedit mai tarziu a fi o completa dezamagire odata cu primele antrenamente la care am luat parte in Romania.

Drept urmare, articolul de fata reda perspectiva proprie a metodologiei de predare a disciplinei 剣道 [Kendo].

Diferenta intre modul in care predau eu si ceea ce am intalnit pentru prima data intr-o sala* de 剣道 [Kendo], consta in faptul ca personal pun accentul pe integrarea incepatorilor cat mai repede in grupul de studiu datorita faptului ca intotdeuna am considerat ca in disciplina 剣道 [Kendo] nu trebuie sa existe informatii sau metode secrete.

* in contextul de fata a fost intentionat ales tremenul de “sala” in detrimentul celui de 道場 [Dojo/locul in care descoperi Calea].

Desi exista multe cluburi invaluite in mister, acest aspect nu este specific grupului meu de studiu, afirmatie pe care o sa o argumentez in continuare.

Povestea care mi-a fost servita in urma cu multi ani era bazata pe ideea in care predarea se facea in clubul respectiv urmarind “un model traditional japonez“, adica “vii, vezi si copiezi“.
Ceea ce pot sa spun despre aceasta metoda, este faptul ca ulterior, pe toata perioada in care am locuit in Japonia, nu am avut ocazia sa o intalnesc.
Cu atat mai putin se poate afirma ca este o metoda traditionala specifica Asiei.

Este adevarat ca metoda copierii maestrului a existat cu mult timp inaintea aparitiei pedagogiei moderne, in mod deosebit in cultura Europei, mai ales in zone care apartineau domeniului artistic si sferei mestesugurilor.

Insa, din perspectiva metodelor de lupta intalnite in Europa, nici in Antichitate si nici in Evul Mediu nu stiu sa existe documente istorice care sa ateste o metoda de tipul “vii, vezi si copiezi“.
Cu atat mai mult, aceasta abordare nu este comuna Asiei, iar cazurile in care existat ceva similar nu pot fi reduse la un mod prea simplist de a percepe problema.

Drept urmare, dupa ce am avut ocazia experientei japoneze, pot spune ca “modelul traditional” amintit de instructorul in cauza era cel mult o strategie de marketing menita sa ascunda propria sa incapacitate de a face fata rigorilor fenomenului pedagogic.

Pictura, sculptura sau orice alt mestesug fiind specifice unei supravietuiri sociale, vizeaza in esenta o pozitie de status, pozitie care de cele mai multe ori nu implica situatii de viata si de moarte.
Din punctul de vedere al supravietuiri sociale, aceasta sfera este indiscutabil dominata de existenta secretului.
Insa, cel putin in Europa vorbim despre o perioada in care invatamantul nu era sistematizat foarte coerent in jurul unei Academii si cu atat mai putin in jurul unei metodologii de predare, transmiterea avand loc exclusiv in interiorul breslelor mestesugaresti.

Pe de alta parte, fata de 職人 [Shokunin/mestesug], 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] implicau in aceeasi masura secretul castei cat si necesitatea supravietuirii inteleasa in sensul cel mai strict al termenului.
In acest context, supravietuirea trebuie gandita pe un fundal al luptei [Bu/aspect militar] ca fiind ultima veriga a unui lant de ipostaze, primele dintre acestea fiind controlul teritoriilor, jocurile politice, dominatia sferelor de influenta sociala si asa mai departe.

Daca in 職人 [Shokunin/mestesug] exista o relatie maestru/discipol in care acesta din urma cunoaste doar o mica parte din arta maestrului, insuficienta insa pentru a duce o viata profesionala independenta – pentru a putea fi exploatat ca forta de munca pe o perioada cat mai lunga de timp – in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] independenta discipolului apare infinit mai repede prin transmiterea cunostintelor intr-o proportie mult mai mare, transmitere incununata de inmanarea de catre maestru a certificatului 免許 [Menkyo/licenta] menit sa ateste independenta discipolului si dreptul acestuia de a transmite la randul sau mai departe abilitatile dobandite prin antrenament.

Diferenta semnificativa intre cele doua sisteme consta in faptul ca in cazul celui bazat pe supravietuire, respectiv in 武術 [Bujutsu/disciplinele militare] nimeni – nici maestrul/instructorul clanului si nici discipolul – nu isi permitea luxul sa piarda timpul cu un model de tipul “vii, vezi si copiezi“, pentru ca simpla copiere nu implica si intelegerea sensului miscarii, ceea ce era echivalentul pierderii luptei, echivalentul pierderii razboiului, neintelegerea fiind in esenta similara disparitiei clanului.

Acum, de ce in prezent ar afirma cineva, fara sa aduca niciun argument in sprijinul spuselor sale, ca metoda de antenament a clubului pe care il conduce este una traditionala, mi se pare greu de inteles.
Primele aspecte la care ma gandesc sunt legate de un anumit misticism al artei martiale orientale.
In acest scenariu, in lipsa misterului, printr-o abordare stiintifica in plina lumina, odata cu indepartata imaginea de secret s-ar pierde si aura magica nu doar a instructorului ci si cea a grupului, fundamentul stiintei fiind tocmai indepartarea celui care cerceteaza de zona superstiilor prin empirism, prin experiment, si prin obtinerea rezultatelor similare in conditii similare.

Tot acest mod de gandire ar lasa senzatia ca odata indepartat misterul dispare si esenta artei, lucru absolut fals din punctul meu de vedere.

Odata indepartat misterul si odata inlocuit cu cunoasterea, arta isi dezvaluie adevaratul potential atat in ochii practicantului cat si in cel al oponentului sau al spectatorului care ia parte la o demonstratie de arte martiale sau la un concurs atunci cand este implicata latura sportiva a fenomenului.

A invoca utilizarea unei metode traditionale fara sa fi intrat in contact cu ea, fara sa ii cunosti esenta existentei sale sau profunzimea, nu denota decat lipsa de profesionalism.

Pe de alta parte, afirmatia “vii, vezi si copiezi” nu inseamna asa cum s-ar putea presupune un indemn catre studiul individual bazat pe observatie directa, urmata de introspectie, ci mai degraba un alt fel de a spune: “la clubul nostru nu are nimeni timp pentru tine – daca vrei sa vii, prinzi ce poti, daca poti“.

Din pacate putinele antrenamente la care am luat parte la acel club, pentru mine au reprezentat de departe cea mai sinistra experienta pe care am avut-o in lumea artelor martiale.

Desi evit sa folosesc termeni abstracti de tipul celor care intra in aria traditionalului sau autenticitatii – pentru ca asa cum am afirmat de atatea ori, orice abordare stiintifica presupune delimitarea clara a terminologiei de lucru si a conceptelor – intr-o abordare fireasca, 武道 [Budo/Calea Martiala] trebuie sa aiba la baza evolutia spirituala a practicantului.

Singurul argument pe care l-as putea aduce in favoarea celui care isi bazeaza retorica pe “vii, vezi si copiezi” este bazat pe diferenta dintre 先生 [Sensei/profesor] si 達人 [Tatsujin/expert, specialist].

Desi in Japonia in cele mai multe cazuri cele doua atribute se regasesc la aceeasi persoana care indeplineste rolul de 教育者 [Kyouikusha/pedagog], diferenta dintre termeni consta in faptul ca primul, si anume 先生 [Sensei/profesorul] este cel care are disponibilitatea sa impartaseasca cu ceilalti cunostintele pe care le detine iar datorita acestei disponibilitati isi da interesul in asa masura incat actiunea sa de predare sa atinga o anumita finalitate cuantificabila, pe cand 達人 [Tatsujin/expertulul] isi concentreaza propriul efort catre o directie singulara al carei singur beneficiar este, nefiind obligat si nesimtind nevoia sa destainuie nimanui rezultatele cunostintelor sale.

Atunci cand nu ai ocazia sa intalnesti un 先生 [Sensei/profesor] autentic, ci doar un 達人 [Tatsujin/expert] – indiferent de nivelul de performanta atins de acesta, din perspectiva celui de-al doilea, niciodata nu poti ocupa postura de elev.
Acest lucru este cauzat de viziunea lui conform careia “meseria nu se invata, ci se fura“, urmand ca tu, novicele, sa fii vazut intotdeuna in timpul antrenamentelor nu din perspectiva partenerului de studiu ci din cea a potentialului adversar – mai puternic sau mai slab, in functie de cat de mult poti intelege din tot ceea ce vezi.

Aspectele tehnice descrise aici nu inlocuiesc antrenamentul din dojo.

Reproducerea integrala sau partiala a informatiilor si imaginilor cuprinse in acest blog, fara autorizarea scrisa a autorilor este interzisa, fiind pedepsita conform legilor in vigoare.